Cu tine

Cu tine viaţa mea se luminează,
Cu tine hotărăsc a obosi,
Cu tine urc astenic spre amiază
Şi mă sfârşesc în fiecare zi.

Cu tine e-mpăcare şi e luptă,
Cu tine este tot şi e nimic,
Cu tine-mi înfloreşte lancea ruptă,
Cu tine sunt şi mare, sunt şi mic.

Cu tine totu-i parcă unt pe pâine,
Cu tine bradu-i brad, şi nu sicriu,
Cu tine astăzi mi se face mâine.
Cu tine mor pentru a fi mai viu.

Cu tine poezia mea există,
Cu tine chem zăpezi şi-alung zăpezi,
Cu tine nici tristeţea nu e tristă,
Cu tine eu te văd când nu mă vezi.

Cu tine sunt nedrept şi sunt dreptate,
Cu tine sunt gelos şi sunt gheţar,
Cu tine-ncep şi se termină toate,
Cu tine într-un schit apar - dispar.

Cu tine e lumină şi-ntuneric,
Cu tine zac să mă-nsănătoşesc,
Cu tine cubul redevine sferic,
Cu tine ce-i drăcesc e îngeresc.

Cu tine e mai rău şi e mai bine,
Cu tine reîncepe viaţa mea,
Cu tine e mai greu ca fără tine,
Dar fără tine nu s-ar mai putea.

din cartea Manifest pentru mileniul trei, vol. 2, 1986

O DECLARAŢIE POLITICĂ PARODICĂ, PE CARE ÎNCĂ NU AM ROSTIT-O

Ar trebui să vă spun încă de la început, sperând să nu vă iau prin surprindere, că vremea grămezilor a trecut, a venit momentul elitelor. Aşa stau lucrurile în multe planuri, inclusiv în chestiunea popoarelor. Şi asta mai ales că, de exemplu, majoritatea românească de pe acest teritoriu, unde s-ar fi putut întinde imperiul austro-bulgar, nu se astâmpără. Nu respectă regula jocului. Românii au pretenţii în propria lor ţară. Vor să trăiască. Vor să muncească. Vor să-şi facă ei legile precum le e voia. Ei nu au înţeles şi probabil că nici nu vor să înţeleagă realitatea, conform căreia minorităţile trebuie să vină la putere. Fireşte, minorităţile de toate felurile. Până când vor mai suferi,de pildă, lesbienele, să fie sfidate de cuplurile primitive de oameni sănătoşi? Aceste cupluri mai au şi năravul de a face copii, ceea ce crează complicaţii guvernelor. Accentul pe minorităţi reprezintă un câştig inalienabil al vremurilor noastre, în care, cum spunea un retrograd poet român, Adrian Păunescu, „în cluburile homosexuale batjocorit e germenul uman”. El a zis, el a auzit.

Însă despre un alt tip de minoritate vă voi vorbi eu azi, despre minoritatea naţională. Subtilul nostru filosof, Frunda, a intuit bubiţa şi a pus degetul pe ea. Dumnealui a stabilit că, în comunităţile unde maghiarii ajung la 10 la sută din populaţie, limba maghiară trebuie să devină obligatorie. În comunităţile unde ungurii sunt într-un număr mai mic de 10 la sută, limba maghiară devine posibilă. Bucuroşi de aceste propuneri, care înteţesc şi care pregătesc toate autonomiile posibile, recunoaştem că noi, majoritarii, îi cam deranjăm pe aceşti minoritari şi nu ducem la îndeplinire sarcinile pe care ni le dau cei ce se cred exponenţi ai lor.
Noi, majoritarii, ne-am învrednicit de-a lungul istoriei de tot felul de fapte nesăbuite, cum ar fi declararea, la 1 Decembrie 1918, a României Mari. Ce conta că era pământul nostru? Ce importanţă avea că eram majoritari? Ce mai conta suferinţa la care ne supuseseră stăpânii vremelnici? Noi trebuia să înţelegem sensul istoriei şi să ne retragem în Gibraltar, în proporţii reduse, ca să încăpem într-o nişă, împreună cu costumul căpitanului de port. N-am ştiut să ieşim la timp din istorie, astăzi plătim neîndemânarea.
În drumul nostru, din Asia încoace, pe unde am trecut, am făcut ravagii: în Slovacia, în Serbia şi chiar în oraşele ungureşti Bucureşti, Craiova, Iaşi, Constanţa, Timişoara. Am fost de o cruzime încă neîntâlnită în istorie, de exemplu într-o noapte a anului 1940, în timp ce dormeam în paturile noastre, în localităţi ca Ip, Trăznea, Sucutard, Moisei, Mureşenii de Câmpie. Din motive necunoscute, ne-am trezit brusc şi am sărit din paturi la bieţii honvezi ai Ungariei, care veniseră la plimbare prin casele noastre. Şi nu ne-am lăsat până ce ei nu ne-au trecut prin baionetele lor şi nu ne-au împuşcat, cu toată prietenia.
Omenoşi, cum nu se poate imagina, aceşti soldaţi maghiari au făcut efortul inimaginabil de a ne şi transporta, grei cum devenisem, în gropile cu var nestins ale localităţilor în aşa fel încât, mult mai devreme decât alţi europeni, am putut reintra în contact cu natura, în care câteva sute dintre noi s-au şi integrat, pe bază de var nestins şi sânge scurs din răni.
O observaţie totuşi am vrea să facem, mai ales că ea poate folosi actualelor formaţii paramilitare, ce se pregătesc în Ungaria pentru o nouă sfântă dreptate, când vor hotărî să năvălească în Ardeal. Nu s-a lucrat profesionist când au fost spintecate burţile gravidelor, folosindu-se, cu o ciudată zgârcenie, un singur cuţit pentru ambele fiinţe: mama si fiul. Aşa ceva nu trebuie să se mai întâmple niciodată. Trebuie mărit numărul de cuţite!
O altă observaţie priveşte discutabila vocaţie pentru curăţenie a tiranilor noştri. După ce au făcut măcelul, ei n-au avut răbdare să şteargă toate urmele, încât astăzi apar tot felul de amintiri şi de monumente în locurile cu pricina.
În rest, nu avem ce să zicem, nici o generaţie românească nu a avut parte de atâta var nestins şi de atâtea baionete bine ascuţite!
Pe de altă parte, să comparăm preţurile varului de azi cu cele de atunci şi să facem socoteala cât ar costa un scenariu de nivelul celui vechi.
Implicarea statului ungar în acea operaţiune, profund umanistă, de aruncare a sutelor de români în gropile cu var nestins, este fireşte, superioară, coregrafic şi dramaturgic, simplelor înjunghieri ale bătrânilor, copiilor şi gravidelor ale aceloraşi entuziaşti. Un stat minimal ar fi avut dificultăţi dacă ar fi dorit să se implice intr-o asemenea fapta măreaţă. Groapa cu var nestins, în care sunt aruncaţi nişte oameni, vinovaţi de apartenenţa la o naţie contondent-majoritară, rămâne o siglă a europenismului avangardist hungar, o culme a raţiunii, a tandreţii universale, reprezentate prin şefii honvezilor. Honvezii, însă, au lăsat şi ei moştenire obiceiuri si nepoţi.
Unor astfel de nepoţi le suntem şi noi contemporani. Cu toată buna lor credinţă, ca fiinţe superioare ce s-au dovedit, ca fiinţe capabile să se adâncească, fie şi cu baioneta, în om şi în condiţia umană, ei ne avertizează că limba lor trebuie să devină limbă oficială în această ţară. În fond, ce e aşa de rău în spusele omului politic Frunda, hotărât cum e, să distrugă imperialismul românesc? Unde sunt 10 la sută unguri, maghiara să fie limbă oficială, unde sunt mai puţini, maghiara să fie posibilă. Iar eu aş veni cu un amendament şi cu o propunere, din partea majorităţii româneşti, care luptă de decenii pentru a i se da acest drept, de a fi obligată să vorbească limbile minorităţilor, maghiara, ţigăneasca, ucraineana şi altele.
Eu susţin ca, în localităţile în care nu sunt maghiari, limba maghiară să fie introdusă obligatoriu şi să fie vorbită obligatoriu până apar acolo maghiari, până se nasc sau traversează cu trenul zona. În acest fel, mult dorita unitate europeană nu mai are mult şi se realizează. Europa va cugeta şi va vorbi ungureşte. Mass-media nota că diverşi rechini din Marea Irlandei rămân pe mal, în timpul refluxului, şi se roagă la Dumnezeul Băştinaşilor să-i ajute să înveţe şi ei, rechinii irlandezi, limba pe care o vorbesc guvizii si stavrizii din lacul Balaton.
Adevărul este că venise vremea să renunţăm la această limbă română, adusă aici în Europa de nechezatul cailor din Asia şi să recunoaştem cât de greu şi de umilitor ne-a fost să descindem zilnic din latina vulgară. Probabil că reprezentantul nostru cel mai legitim în Europa, care e domnul Frunda, nu a avut timp să privească problema în toate profunzimile ei, că ar fi înţeles că trebuie să pună măcar bisturiul, dacă nu satârul, pe cartea de istorie a României. Trebuie să începem să scoatem din ea dejismele şi ceauşismele, de tipul Sarmizegetusa, care este o invenţie a comuniştilor. Protocroniştii români susţin că ar fi existat şi un rege numit Decebal, în fruntea unor aşa-zişi daci. În fond, acest Decebal, după cum s-a şi dovedit, era un mare negustor de otravă care voia să sperie minorităţile naţionale, existente aici de cel puţin 5000 de ani, prin coborârea directă din zoologie, prin intermediul macacilor şi gorilelor. Acest bolşevic de Decebal, împreună cu umbra predecesorului său, Burebista, membru al FIDESZ, sub numele de BIRO BISTA, dorea să extermine pe minoritari, după o drastică purificare etnică, operaţie condusă cu strălucire de europaleoliticii Kun, Mengele şi Tokes.
Vremea majorităţilor a trecut. Este în plină desfăşurare competiţia „cine merge mai încet”. Minorităţile preiau încet încet puterea. Până şi semnificaţia votului se va inversa şi va fi adoptată propunerea cu cele mai puţine voturi. În cazul în care o lege nu va obţine nici un vot, ea va fi întâmpinată cu aplauze şi nu va mai trebui să meargă la promulgare.
Ce se va întâmpla cu naţia româna, dezavantajată clar de împrejurarea că e majoritară în România? Naţia română se va retrage în peşteri si acolo i se va oferi ocazia de a începe procesul de evoluţie, pornind de la amoebe şi de la gropile cu var nestins, şi pe care va trebui să le plătească în bani cash, dar şi Tokes. Şi aşa cum soldaţii unguri, în legitimă apărare, au ucis români în casele lor ,în Ardeal, tot astfel, în legitimă apărare, românii din peşteri vor avea dreptul să gândească în limba lor. Să gândească, nu să vorbească. Şi să tacă.



٭


Săracul domn premier Tăriceanu, ce grijă are dumnealui de banii ţării şi ai fiecăruia dintre oameni. Obţine şi dumnealui, personal, muncind din greu, câteva sute de miliarde de lei, acolo, şi fireşte că e supărat când Parlamentul vrea să dea profesorilor câteva milioane de lei în plus pe lună. Sfânta mânie a premierului şi-a găsit ţinta firească: profesorii. Ei mănâncă banii ţării, nu cei 500 de înalţi funcţionari guvernamentali şi zecile de şefi de agenţii, cu toţii clienţi politici cu nivel de viaţă miliardissim. Cum să nu deplângă toţi aceştia lăcomia dascălilor care vor să facă rost de bani să-şi ia o carte şi o pâine, nevrând să înţeleagă inutilitatea în care trăiesc, într-o ţară în care prosperă analfabeţii?
Nu s-au uitat la ministrul Adomniţei? El e un bronz în stare molatecă, din moment ce a votat o lege, cu care nu era de acord. Cică l-a tras premierul de perciuni şi şi-a adus aminte că nu e de acord. Un coşmar! O resurecţie a celui mai violent sfertodoctism. Săracul domn Tăriceanu! Cu banii, însă, mai vede dânsul ce poate face. Cu ministrul învăţământului nu e nimic de făcut în afară de o retrimitere a fătului înapoi în maternitate.


٭


Preşedintele Băsescu a observat, la întoarcerea acasă, un fapt de care în Spania nu şi-a dat seama şi ne- a şi spus ca partidele au făcut nişte bannere şi ele ar fi fost fluturate la o întâlnire cu dumnealui la Madrid, ca să provoace scandal şi să facă ochii prezidenţiali să alerge de colo colo, aproape independenţi unul de altul, ca să înţeleagă sărmanul om ce litere sunt acelea p,d,l. Acolo, dl. Băsescu nu şi-a dat seama că loznicile respective există. Nu le-a văzut.
A existat supoziţia iniţială că nişte bolnavi fluturau numele unui virus pentru care căutau medicamente ,transmiţându-i şi liderului că ar fi bine să se vaccineze. Altă explicaţie: PĂŞUNI, DEALURI, LUNCI. Nici ea nu este însă mulţumitoare. Alta: PREA DELIRAŢI UACOM sau PĂCĂTOSUL DETECTEAZĂ LIBELULA sau PRĂSIŢI DULĂII LĂTRĂTORI.
Şi ar mai fi durat îndoielile dacă sfătuindu-se cu toţi ai săi, dl. Băsescu n-ar fi aflat dintre timp că PD-L e un partid .Bucuros de cunoştinţă, domnul Băsescu nu a ezitat să observe şi efectul negativ al apariţiei acestor pancarte, mai ales că în Spania venise, după spusele besesciene, şi impostorul, trimis de guvern, impostor nici el cunoscut preşedintelui, deşi acest impostor se numeşte Petre Roman .Amuzant lucru, acum câţiva ani, un subaltern credincios al lui Petre Roman, credincios până la adânci tinereţe, i-a zis cu gura largă şi ochi jucători: ”Petrică, tu esti cel mai bun. Tu poţi!„
Memorabile cuvinte şi mai ales diferite, deşi destinate aceluiaşi Petre Roman, care, de curând a fost făcut impostor! Dar aşa e în democraţie. Despre fiecare om pot exista mai multe opinii, inclusiv divergenţe. Noutatea mondială este alta: opiniile contrarii, prima „Esti cel mai bun!” şi a doua „Impostorule!”, au fost rostite de acelaşi om, Traian Băsescu.
În acest fel, domnia sa ne face încă o demonstraţie de caracter şi consecvenţă, dând celor, de care se simte acum apropiat, frisonul că el, inflexibilul reper moral, va putea oricând să se exprime şi despre ei, cu aceeaşi nobilă consecvenţă şi cu aceeaşi lipsă de memorie şi de ruşine.
Faptul, desigur întâmplător, că în piaţa unde, în cinstea lui, se ridicau pancarte cu PDL, T. Băsescu era însoţit de membri marcanţi ai PDL,trebuie pus pe seama naturii care are, în zona ei apuseană, destul imprevizibil şi pe semea televiziunilor mogulilor din ţară, care sunt în stare să falsifice chiar şi reportajele în direct, numai să-l compromită pe omul providenţial care a lansat, în paralel cu Biblia, primul său verset „Să trăiţi bine!”, când adventiştii i-au dorit cu sinceritate ceea ce i s-a şi urat „Viaţă veşnică”. Eu am un singur amendament. Viaţa domnului Băsescu poate fi veşnică, dar nu în aceeaşi funcţie.
Restul e propaganda electorală!

UNSUROSUL PUI VÂNĂT, GYORGYTZĂ

Pamflet hard

Acest unsuros pui vânăt de gostat a fost, înainte de 22 decembrie 1989, român. Se numea Gheorghe şi avea un post de avocat şi altul, mai discret şi mai rentabil, de turnător. Turna mai ales unguri. După 1989, Gheorghe a fost, pentru un timp, slovac, apoi ţigan, la urmă – evreu. De la un moment încoace, Gheorghe a devenit Gyorgy. Şi s-a făcut ungur. De-a binelea. Sigur, nu bagă el în seamă ungurii de rând, dar e un fundamentalist al calului lui Horthy sau al unei părţi importante a acestui cal. Nu se ştia, până acum, cum un român poate deveni ungur. Acum, se ştie. În opinia acestui homuncul, sau mai popular homungur, ungurii care au recitat Eminescu e troggeri. Adică trădători. Cine a turnat, însă, la securitatea română, cum e cazul lui, este iertat şi poate să toarne la noua (şi vechea) securitate maghiară.
În acest sens, unsurosul pui vânăt s-a transformat în apărătorul oricărei cauze antiromâneşti, că e ea maghiară, că e ea rusească. Gyorgytză şi-a făcut drapel din lupta împotriva românilor. Drapel şi, dedesubt, averi. Talentatul turnător de ieri a devenit un fel de cavaler al luptei împotriva răului (şi binelui) unei societăţi, căreia chiar el i-a fost apărător nenuanţat şi soldăţel fidel.
Şi dacă Gyorgytză turna în trecut, cu deosebire, unguri, cu care era foarte vigilent, după 1989, el a schimbat palierul de adresare, începând – în compensaţie – să toarne români. Dar la autorităţile europene. Fostul Gheorghe şi-a luat în serios lepădarea şi masca gyorgytzeniei lui i-a intrat în carne. Tupeul lui, de a vorbi împotriva securităţii, pentru care tocmai lucrase, a plăcut şi unor lideri români, care considerau că, astfel, îl au la mână pe unsurosul pui vânăt de gostat şi că el, de aceea, va fi cuminte. Acum, însă, ei observă că ăl care a trădat odată va tot trăda. Nu se împiedică el de o biată emoţie. Acum, Gyorgytză vrea să vorbim toţi ungureşte. Să ne bage limba lui în gură. Mersi, Gyorgytză, dar preferăm periuţa de dinţi şi (chiar) chinina.

NOTA DE PLATĂ

Nimic surprinzător, în crizele pe care le trăim, direct sau indirect. Vine, de fapt, nota de plată. Începe să vină. Se fac socotelile. Urmează inventarele. În realitate, inventarele se tot amână. Pe ce se contează, în această îmvălmăşeală, în această promiscuitate, în această viaţă pe datorie? Pe faptul că suntem muritori şi, cu deosebire, uitători. Ne ia valul clipei. Viaţa pe datorie este perioada dintre clipa naşterii şi clipa morţii. De aceea, au atâta importanţă băncile, această formă oficială de camătă criminală, pentru că sacralizează datoria permanentă faţă de ele.
Din când în când, aceste rezervoare de şantaj şi de înrobire, după ce dau cetăţenilor senzaţia că-i ajută, uneori chiar ajutându-i momentan, intră-n criză. Chiar în comă, câteodată. Şi se pierde tot. Mai exact, oamenii pierd tot. Oficialii dau din umeri. Mai ales guvernul dă din umeraş. Nimeni nu e vinovat. În ţările mari, se cheltuie mult şi nesăbuit. De acolo, din băncile lor, începe marea criză. Şi, fatal, umblă imediat şi prin ţările mici taifunul mondial. Dincolo de ocean, dezastrul bancar e tamponat urgent de clasa politică. Dar la noi? Stânga (un fel de a zice) şi dreapta (un fel de-a fi) se unesc să astupe prăpastia. Statul intervine în teritoriul liberalismului suprem.
Noi, probabil, vom încerca să contribuim la însănătoşirea economiei lor, desigur prin şi mai profunda îmbolnăvire a ceea ce a mai rămas din economia noastră. Căci aşa suntem noi, generoşi. Noi sărim în ajutorul prietenilor, cu soldaţi, în Afganistan şi Irak, dar prietenii sunt ocupaţi, nu se uită ei la felul cum ne umilesc oficialii ucraineni, cu toate provocările lor hrăpăreţe, la Insula Şerpilor şi la Bâstroe. Principiul „toţi pentru unul şi unul pentru toţi” e în concediu, pe la NATO şi pe la UE. Iar Basarabia e tot departe. Şi colegii noştri de bloc şi de uniune curtează Moscova. Şi lasă toate georgiile să se spargă.
Totul e cuprins în nota de plată. Datoria externă a României a ajuns la 60.000.000.000 euro. Am scris exact: miliarde. Cineva, totuşi, va trebui să dea aceşti bani înapoi. Cu dobânda corespunzătoare. Aşa dar, acele zeci de miliarde de euro, pe care în aceşti ultimi ani, nu i-am simţit noi uşurându-ne traiul, îi vor simţi românii de mâine ca pe o dublă absenţă.
Copiii noştri – Ana Maria, Ioana, Andrei sunt printre ei – vor plăti aberanta risipă – inutilă – (pe deasupra şi inutilă), a guvernanţilor români contemporani, înscrişi cu cinism în galeria autorilor crizei mondiale. Nota de plată a început să se arate, de după primul colţ al ruinei noastre. Dar ea e mult, mult mai devastatoare decât ne lasă, deocamdată, aparenţele să vedem.
Iar, în ce ne priveşte, suntem şi robii neputincioşi ai relaţiei cu euro, care umileşte tropăind leul, aşa cum puterea noastră de cumpărare e în continuă scădere. Scriam cândva şi rescriu acum refrenul: „Nu fiţi prea veseli, deocamdată/Staţi până vine nota de plată!” Şi nici nu sunt cunoscute toate cheltuielile, făcute în numele nostru, din bugetul naţional, de nenorociţii care sunt ei miliardari în euro, dar îi nedreptăţesc flagrant şi cinic pe profesori şi pe ceilalţi concetăţeni, contestându-le dreptul de a avea şi ei câteva milioane de lei, lunar, şi acuzându-i că ei, cei săraci, încarcă nota de plată a ţării. Dincolo de toate crizele actuale, colcăie şi fierbe cea mai cumplită dintre crize: criza morală.

Adrian Păunescu

BEŢELE DIN KURILE

Pamflet hard

Băţul le intră în partea moale, la întâlnirea dintre cele două emisfere ale Kurilei, şi, din acel moment, ei emit numai adevăruri fundamentale sau dorsale. Băţul nu e unul oarecare, ci tacul cu care liderul apei şi al uscatului croşetează uneltiri în limba elenă. E un tac pe care proprietarul îl respectă mai mult ca pe tac-su. Este un tac care are şi un tic: acela de a dirija societatea şi diversele ei curţi: cea supremă, cea de justiţie, cea personală. De a dirija, în secret, totul. Inclusiv restul.
Băţul care-i străbate rând pe rând pe aceşti macaci are, fireşte, şi un rol terapeutic, dar şi o semnificaţie morală: din Gaozia (provincia preferată a liderului) şi până-n omuşor, tacul face ordine şi obligă la o anumită poziţie verticală care sugerează violent demnitatea. Rigizi cum sunt, de când au primit băţul de-a dreptul în fund, cei mai vopsiţi dintre politicieni, pasageri voluptoşi de la stânga la dreapta, par demni. Dar liderul şterge cu ei pe jos, când i se urcă sângele-n cei doi ochi (independenţi unul de altul) şi atunci limba elenă scoate mopul şi-şi atinge scopul.
La vremea sărbătorii, oamenii cu băţ în Kurile, democraţi cum îi ştim, liberali cum se cred, o fac lată, în jurul pădurii de tacuri purtate cu aroganţă prin toate locurile unde-i cheamă datoria. Ei se mai şi cherchelesc. Şi, atunci, îşi scot beţele din dorsanalităţi şi-ncep să joace biliard, adică să-şi numere banii. Se aude boc-boc. Liderul coboară printre ei, se uită atent şi bi-cuprinzător la toţi, duce o sticlă de whisky la gură şi, brusc, de-atâta fertilitate, beţele supuşilor săi înmuguresc şi înfloresc, să fie de pomenirea flotei care a fost şi din care au mai rămas beţele acestea de la catarge, beţele din Kurile!

Adrian Păunescu

ANALFABEŢII ATACĂ PROFESORII

Cum vine vorba despre drepturile celorlalţi, cum aceştia, macacii vigilenţi, se sesizează şi încep să se lamenteze că se dezechilibrează societatea. Iată, ministrul învăţământului, al cărui nume nici nu-l mai transcriu aici, pentru că – oricum – el va intra gâlgâitor în uitare, e supărat că deputaţii au aprobat în unanimitate creşterea salariilor profesorilor cu 50 %. Repede, repede, se indignează şi primul ministru.
Cei doi – şi numai ei – nu observă câţi bani se pierd pentru ei şi pentru ai lor, ca şi pentru acoperirea găurilor negre ale diverselor întreprinderi, cărora chiar ei, grijuliii macaci de astăzi (zgârciţi când e să li se dea, în fine, ceva-ceva dascălilor) le oferă miliarde de acoperire.
Urâtă perioadă! Monstruoase accese de egoism! Mizerabilă gelozie nejustificată! Vasăzică niciun profesor universitar nu poate atinge salariul ministrului, totuşi tânăr şi neprofesionist, dar ministrul le vorbeşte deputaţilor cu „Voi” şi, a doua zi, după ce n-avusese curajul să zică „Nu”, când a fost întrebat în Plen ce zice, „Da” sau „Nu”, la propunerea cu mărirea salariilor, începe să acuze pe cei ce au luat decizia. De parcă el n-ar fi fost acolo.
Dar şi mai grav este ceea ce se încearcă, în asemenea ocazii: încăierarea segmentelor societăţii şi azmuţirea tuturor asupra celor – cică - privilegiaţi. De parcă profesorii ar fi chiar privilegiaţi, ei, mereu umiliţi de toată fojgăiala finanţelor murdare din jur, ei, victimele judecăţii analfabete că nu lucrează în sectoare direct productive. Dispreţul faţă de şcoală şi faţă de dascăli e una din explicaţiile creşterii analfabetismului, violenţei, primitivismului şi criminalităţii în România. Tot înainte, macaci!

Adrian Păunescu

CUVÂNTUL LUI ADRIAN PĂUNESCU LA MORMÂNTUL IANCULUI

Dumneavoastră surori şi fraţi prezenţi şi dumneavoastră marilor absenţi, aflaţi în mormânt. Înaintea plecării încoace mi-a făcut o scurtă vizită Grigore Vieru, obligat să vină la control la Bucureşti pentru ca medicii care l-au operat la inimă să vadă situaţia stenturilor lui. Abia mai respirând, el m-a întrebat unde mă duc. I-am spus că la Ţebea. S-a iluminat şi mi-a mărturisit cu părere de rău că nu are puterea să ajungă aici, acum, şi m-a rugat să vă transmit dumneavoastră, tuturor, salutul său fratern în numele unei Basarabii care încă nu are dreptul să îmbrăţişeze Ardealul la mormântul lui Avram Iancu şi nicăieri altundeva. Şchiopătăm în istorie, când pe stânga, când pe dreapta hărţii. Şi, totuşi, aici, în acest templu al eternităţii româneşti, la mormântul celui pe care Goga l-a definit ca purtător de grijă pentru soarta integrală a neamului, să nu încetăm să sperăm că românii de pretutindeni vor fi împreună.
Să recunoaştem onest că, în fiecare septembrie, noi venim aici şi din pioşenie, şi din recunoştinţă, şi din iubire, şi din ruşine, şi din remuşcare. Unii dintre noi sunt demnitari ai statului român. Avram Iancu nu a apucat să ajungă la rangul acesta Şi, totuşi, el a rămas în istoria vie a poporului român. Nu a avut nevoie de ranguri, dar a atins cea mai înaltă dintre treptele ierarhiei istorice. A fost românul absolut, Crăişorul Munţilor, eroul definitiv al legendei Apusenilor.
În anii 70, când am avut nebunia să relansez serbările de la Ţebea, aveam şi curajul să port, pe piept, chipul lui Avram Iancu. De un timp am pierdut acel curaj. Am intrat în moara politică şi socială, am murit şi am înviat, am făcut compromisuri şi am tăcut, uneori, când nu trebuia să tac, ori am vorbit uneori, când nu trebuia să vorbesc şi nu mai sunt atât de inocent sau de curajos, ca să port pe piept chipul sculptat în os al celui mai drag dintre eroii neamului meu, Avram Iancu. Dar astăzi parcă l-aş purta.
Şi aş îndrăzni să vă spun că problemele României nu sunt rezolvate. Nu suntem ţara modernă şi stabilă care ar trebui să fim. Noi oamenii politici ne pierdem în scandaluri uneori mizere noi într noi, dar economia ţării e atât de precară încât am ajuns să importăm şi sare. Măcar sarea puteam s-o luăm din lacrimile mamelor.
Li s-a restituit ţăranilor pământul, dar ce folos dacă au crescut infernal toate preţurile lucrărilor agricole şi ale combustibililor, încât bătrânii şi nu numai bătrânii ci şi ţăranii în genere au ajuns să-şi vândă pe aproape nimic pământl ca să scape de o grijă, că tot nu au cu ce să-l lucreze?
Am dat altora, pe nişte bani pasageri, întreprinderi pe care le numeam mastodonţi ca să le compromitem şi acum constatăm că nişte străini care n-au nici o vină decât că au intrat pe uşa deschisă, fac producţie valoroasă cu mastodonţii, iar noi suntem subchiriaşii sărmani ai propriilor foste fronturi de lucru.
Constatăm că învăţământul românesc merge rău şi facem politică şi în învăţământ şi îndoctrinăm elevii şi umilim profesorii şi învăţătorii şi zicem că ne-am făcut datoria.
A crescut înspăimântător criminalitatea. În multe oraşe ale ţării infractorii fac legea cu armele scoase de la brâu, unde erau agăţate vizibil. După ce că nu mai avem siguranţa zilei de mâine, economic vorbind, iată că pierdem şi siguranţa zilei de azi.
Care sunt descoperirile ştiinţifice pe care le-a încurajat statul român în tot aceşti ani?
Cui vom încredinţa sănătatea noastră dacă în ciuda apelurilor disperate ale unora dintre noi, medicii au fost împinşi să plece în străinătate unde au salarii mai bune şi ilustrează acolo demnitatea de a fi român, dar bolnavii români mor nu numai fără medicamente, dar acum şi fără medici?
La mormântul lui Avram Iancu noi avem obligaţia să folosim spiritul lui Avram Iancu în sensul analizei corecte, inspirate şi terapeutice. Unde e dreptatea socială? Nu e o fatalitate să trăim prost şi să ne încăierăm orbeşte toţi cu toţi şi liderii între ei. Viaţa trece pe lângă noi şi istoria nu ne iartă. Nu era o soluţie politica economică autarhică a ultimului lider comunist, ca şi când noi le-am putea face pe toate, dar nu e o soluţie nici situaţia de azi când parcă am ajuns la concluzia că noi nu putem face nimic, trebuie să trăim numai din ceea ce produc alţii, noi oferind numai ieftina materie primă, golind de lemn pădurile Transilvaniei, de exemplu, că mobilă nu mai putem face, maximum ce putem face din lemn ar fi, probabil, scobitorile. Şi de ce mână de lucru ieftină în România? Pentru ca oamenii să fie prost plătiţi şi umiliţi.
Nu mai putem produce nici pălincă, nici brânză, nici roşii, nici cartofi. Noi suntem ciungi, noi suntem cetăţeni de rangul 3-4, mâncăm mere de la olandezi, pâine de la turci, salam de la unguri, numai scandaluri politice producem pe cont propriu.
Ceea ce mi-am permis să observ cândva, se şi petrece. Urechile măgarului se lungesc prin scurtarea picioarelor sale. Uitaţi-vă cât de bolnavi sunt oamenii, încă de la vârste fragede. Nevrozaţi şi nesiguri, speriaţi de toate farsele fals-ştiinţifice şi de toate bombele televiziunilor, intoxicaţi să-şi uite istoria ţării şi să îşi facă fiii mercenari, hrăniţi cu chimicale ordinare, compatrioţii noştri aşteaptă de la noi, cei care populăm în fiecare septembrie Cimitirul de la Ţebea (vreau să spun că îl populăm pe deasupra), nişte soluţii. Acesta e rostul oamenilor politici, al oamenilor publici: al intelectualilor în genere, să-şi lumineze comunităţile, să le dea o speranţă, să le dea chiar soluţii. Ceea ce erau învăţătorul şi preotul în satul românesc tradiţional, trebuie să fim noi, aleşii, la nivelul întregii Românii. Nu se poate ca o ţară să trăiască numai din impozite. Şi din frică. Trebuie redescoperită munca performantă. Trebuie să facem curat în noi înşine şi în această ţară. România nu poate deveni muncitorul necalificat al Europei, când are atâtea valori, atâtea competenţe şi atâtea contribuţii la patrimoniul universal. Nu e rangul nostru să fim România zilieră a Europei competente.
Ne aflăm în apropierea unei asemenea valori universale: Avram Iancu. Iar aici e bisericuţa cu tricolor unde am venit, în urmă cu decenii să mă cuminec şi m-a luminat neuitatul Toader Dragoşa, parcă martor din veac al vieţii şi morţii Iancului.
Trebuie să se întâmple ceva esenţial cu noi, trebuie să conştientizăm că stagnăm şi, uneori ne aflăm în plin marşarier. Ne trebuie progres, ne trebuie modernitate, dar ne trebuie şi demnitate şi identitate şi respect pentru valorile trecutului. Dacă vrem să demonstrăm superioritatea noastră, de astăzi, în comparaţie cu ce a fost ieri sau alaltăieri, nu murdărirea trecutului apropiat sau depărtat ne va ajuta, ci seriozitatea, eficienţa şi calitatea acţiunii noastre de astăzi. Nu poate fi analizat vehement trecutul de nişte oameni care fac prezentul şi mai rău decât trecutul. Aspiraţiile lui Avram Iancu nu s-au realizat. Nu avem nici linişte în ţară, nici demnitate individuală, nici belşug şi nici siguranţă a zilei pe care o trăim şi a zilei de mâine. S-au câştigat, într-adevăr mai multe libertăţi, dar s-a câştigat şi nenorocita libertate de-a ne da în cap. Am intrat în Europa, dar nu cu suficientă verticalitate şi foloase pentru toţi.
Putem într-adevăr călători, dar ne putem şi mai uşor risipi. Dacă nici aici, la mormântul Iancului nu vom fi sinceri, unde am putea să ne exercităm acest drept?
Facem biserici. Dar respectăm Biserica?
Cu această sinceritate, cu care am încercat să le spun pe toate, reafirm şi ceva ce nu cunoaşte schimbare: loialitatea noastră faţă de România, încrederea în valorile eterne ale civilizaţiei şi culturii europene şi ale lumii, aşa cum voi continua să afirm ceea ce de foarte tânăr am ştiut că sunt dator să afirm:
Definitiv cinstit sacerdotal
Jurăm, jură, jurăm pentru Ardeal.
Puteţi să faceţi toţi cu viaţa chetă,
Puteţi să vă distraţi la carnaval,
Noi am putea trăi fără planetă,
Dar nu putem trăi fără Ardeal.

(foto: Violina Crăcană)------>

A TREIA SCRISOARE CĂTRE AVRAM IANCU

De la Nistru pân-la Tisa,
De la Putna pân-la Ţebea,
Tot fărâmiţată-i ţara
Şi tot zbuciumată plebea.

Ne distruge dezunirea,
Ne încalecă abisul,
Tot amară este pâinea
Şi tot imposibil visul.

Suntem toţi bolnavi de ură,
Amăgiţi de ţinte joase,
Pofta ne-a intrat în inimi,
Frica ne-a intrat în oase.

Cucurigu-n limbi stăine
Cântă, umiliţi, cocoşii,
Strănepoţi de tip sintetic
Îşi batjocoresc strămoşii.

Decebal mai moare-odată,
Agitând la Sarmis pumnii,
Şi-şi retrage tarabostes
Din enigmele columnii.

Nici Traian nu doarme-n veacuri,
Ci dezamăgit întreabă:
Doamne, asta mai e ţară
Sau o jalnică tarabă?

Totul e negociabil,
Ca o târfă din bordeluri,
Cei plătiţi să ne păzească
Fac chiolhanuri la creneluri.

Omul şi pisica-nvaţă
Mijlociul trai de câine,
Ţara grâului decade
Şi importă grâu de pâine.

Sărăcia se întinde
Ca o tragică pecinge,
Orice-nvingător politic
Ţara lui întâi o-nvinge.

În vârtejurile lumii,
Ne izbim de toţi pereţii,
Estul-vestul ne învaţă
Legea cinică a vieţii.

Că pe-aici mai mor popoare,
Subiect al marii come,
Şi kosovizări forţate
Şi-aţâţări autonome.

Provocări nepedepsite,
Slăbiciuni exploatate,
Tot popoarele transpiră
Pentru-a le plăti pe toate.

Ţările nu mai au pace,
Liniştea le e străină,
Nu-nţelege nimeni, totuşi,
Mâine ce va fi să vină.

Astfel, România noastră,
Pentru presă e o temă,
Şi luarea ei în glumă
E batjocura supremă.

Instigări la dezunire,
Şi-năuntru şi afară,
Unii vor să ne scopească,
Alţii vor hotare-n ţară.

Pe când noi, ce le opunem?
Propria eternă harţă,
Risipind atâta creier
Pe întinsa lumii scoarţă.

Unde-s geniile noastre?
Unde-s drepturile noastre?
Cine tot atrage-n ţară
Duşmănie şi dezastre?

Îndurându-le pe toate,
Mai venim aici, la Iancu,
Să ne ierte de uitare
Şi că nu îi ţinem rangul.

Nici o toamnă românească
Fără el, nu-i drept să-nceapă,
Lacrimă renăscătoare
Pentru fiecare apă.

În mormântul de la Ţebea
Doarme însăşi măreţia,
Inflexibilă chiar dacă
Modulară-i România.

Ce se-ntâmplă-aici, se simte,
Dureros în tot Ardealul,
Cum intra la Blaj pe Câmpul,
Pe unde-şi păscuse calul.

El e-aici, mereu al ţării,
Prin credinţă şi iubire,
Pentru ochii lui albaştri
Cerul n-are lecuire.

Şi gorunii de la Ţebea
Plâng în fiecare frunză
Toată jalea unei patrii
Ce-n acest mormânt e-ascunsă.

Iar de când s-a frânt gorunul,
Unde-a stat fiinţa Horii,
E mai trist şi cimitirul
Sunt mai trişti şi muritorii.

Să venim aici, la Ţebea,
Înc-o dată şi-ncodată,
Şi să ne privim cu toţii
Într-o dreaptă judecată.

Basarabia – uitată,
Bucovina – zăvorâtă,
Şi-n Ardeal diverse bestii
Pe români îi întărâtă.

N-avem linişte în viaţă,
N-avem linişte în moarte,
Ce departe ni-s nepoţii,
Şi strămoşii - ce departe.

devastată de orgolii,
Ţară, spartă de feude,
Plânsul plebei necăjite
În palate nu se-aude.

Ea nu poate să-şi trimită
Nici copiii la vreo şcoală,
Nici scrisorile pe-adresa
Guvernărilor ce-o-nşeală.

Asta e democraţie?
Asta este libertate?
Calul Iancului la Ţebea
Cu copita-n scuturi bate.

E destul necaz în oameni
Şi minciună ordinară,
Ţebea ne redă puterea
De-a iubi această ţară.

Iancule, venim la tine,
Să ne reînveţi curajul,
Să ne-arăţi cum ştii prea bine
Unde-i Alba, unde-i Blajul.

De la Nistru pân-la Tisa,
De la Putna pân-la Ţebea,
Tot fărâmiţată-i ţara
Şi tot zbuciumată Plebea.

16-18 septembrie 2008 Adrian Păunescu

(foto: Violina Crăcană)------->

RULETA VIEŢII

Nu vreau să mor. Nu cred că e timpul să mor. Totuşi, nu pot să nu mă gândesc la moarte. Mai ales că am impresia că şi ea se gândeşte la mine. Şi la alţii. Spuneam, acum câteva săptămâni, că moartea e printre noi. Stă nevăzută în odaie, pe stradă, în avion, la spital. Şi mă gândesc la moarte pentru că prea mor mulţi oameni care dădeau un înţeles noţiunii de om. Prea mulţi. Din ce în ce mai mulţi. Şi ritmul s-a înteţit. Şi se face întuneric în cultura română. Deodată, se aude un zvon. Care, în scurtă vreme, se confirmă. Şi începem să înţelegem cine au fost ei şi ce trebuia să facem ca să nu le scurtăm vieţile. Nimeni nu e atât de rău încât să n-aibă dreptul unei vieţi lungi.
Prăbuşirea lui Ştefan Iordache este inacceptabilă, intolerabilă, inadmisibilă. Degeaba ne iluzionăm şi ne narcotizăm cu ideea că el va trăi printre noi. Peste el s-a aşternut, de pe acum, pământ. Pământul, cu noi cu toţi, îl apasă. E nedrept. De ce să ne ducă el –şi ei – pe noi toţi? Iată-l, într-o fotografie, de acum 25 de ani, pe Ştefan Iordache, primind “Premiul Flacăra“, de la Adrian Păunescu. Eram în floarea vârstei. Şi nu ne gândeam la moarte. Şi iată ruleta vieţii.
Aşa a fost viaţa noastră. Pentru unii, ea nu mai e. A fost. Între ei, şi omul de geniu, Ştefan Iordache. Actor şi mai mult decât atât. L-am iubit dintotdeauna. Dovadă şi acel premiu, pe care nu m-a obligat nimeni să-l dau, ci doar conştiinţa mea.
M-am considerat prea norocos, ca să nu fiu generos cu toţi cei valoroşi, dar nu atât de norocoşi ca şi mine. De aceea am scris superlativ, de exemplu, despre genialii morţi ai generaţiei mele, Nichita, Sorescu, Alexandru. Dar e târziu. Pământul de la Gruiu l-a şi primit, la ora când apar aceste rânduri. Adio, dragule! Mă gândesc să convoc pe toţi actorii morţi ai anilor noştri să facem un teatru pentru cei vii. Dacă va fi nevoie, voi scrie eu prima tragedie. Cu viaţa mea. Noapte bună, Ştefane! Şi încă sper că n-a plecat decât unul rolurile tale.
Adrian Păunescu

TEATRU MORT

Sfios ‚înspăimântat şi idolatru,
Din toţi actorii morţi
Voi face-un teatru.

Şi-i voi ruga, de parcă ar trăi,
Să joace roluri ca de oameni vii.

Şi ei cu simţuri înc-o dată treze
Aşa precum mureau, să învieze.

Şi tragedia fără de păcate
Să se transforme în maternitate.

Regizorului mort nu-i va fi greu
Căci tragedia o voi scrie eu.


17 septembrie 2008 Adrian Păunescu

A MURIT HERALDUL TRAGEDIEI

A murit Ştefan Iordache,
Vai, ce veste infernală
Şi luminile din teatre
Mai clipesc şi-apoi se sting.
Trup şi suflet sunt o biată
Ţesătură de paing,
A murit un om de geniu
De-o necunoscută boală.

De atâta tragedie,
Nu încap în repertorii
Tragediile atâtor
Dramatugi de pe pământ,
A murit Ştefan Iordache,
Steaua lui în cer s-a frânt,
Un nemuritor coboară,
În pământ cu muritorii.

Doliul a intrat în scene
Ca în propria fiinţă,
Peste rolurile toate
Din acest destin constrâns,
A căzut cortina tristă
Şi au izbucnit în plâns,
Peste teatrele ieşite
Violent din folosinţă.

A murit Ştefan Iordache
A căzut sălbatic vestea,
Ninge negru la Craiova
Şi la fel la Bucureşti.
A tăcut pe veci heraldul
Tragediei româneşti,
Însă tragedia-i vie
Printre noi, cu toate-acestea.


14 septembrie 2008 Adrian Păunescu

SCRISOARE PESTE MOARTE

De ce ne-am mai reîntâlnit fugitiv,
Dacă a trebuit să ne despărţim
Pentru totdeauna, depărtatule frate,
Mai ales că apucasem să facem împreună
Diverse ridicole, jalnice planuri de viitor,
De ce ne-am mai reîntâlnit, frate?

Numai la moarte nu ne-am gândit,
Pălăvrăgind băieţeşte despre toate-toate,
Numai de-ale vieţii, planuri de viitor, frate,
Bând apă curată din izvoarele imperiale,
Lăudându-ne cu copiii noştri, cum o fac părinţii,
Când venea vorba despre moarte, schimbam vorba.

Mâine, poimâine, săptămâna viitoare, la anul,
Planuri de viitor, diverse planuri de viitor,
În România, în Austria, în Maroc, peste tot,
Cu bucuria ta că scrii cărţi de probleme
Şi mergi la Bucureşti, să dai în arendă via
Pe care nobila ta mamă a reprimit-o în Vrancea.

Noapte feerică la Viena, în casa ta, burgheză,
Toţi ai tăi, toţi ai mei, veselie, comunicare,
Clinchet de pahare, mâncăruri gustoase,
Tu, peste toţi, luminos, vertical, îndatoritor,
Amintiri din tinereţea noastră, nume de prieteni,
Ce absurd şi nedrept a murit A.D. Munteanu.

În orice caz, în toate dialogurile noastre,
Porneam de la o singură valoare constantă,
Indiscutabilă, ireductibilă, siguranţa că vom trăi,
Nici nu se punea problema că unul din noi
Nu va mai rezista presiunii propriei existenţe
Şi va cădea, într-o zi, pe neaşteptate.

Şi tocmai ceea ce ni se părea de nezdruncinat
S-a zdruncinat, în dimineaţa când a fost să aflu
Că ai murit în Maroc, în locul unde spuneai
Că e cel mai bine, cel mai liniştitor, mai terapeutic,
N-am mai apucat să ne revedem , cum făgăduisem,
Sănătatea, pe care o proclamai, te-a trădat.

Când am plecat, în noaptea de august,
Din curtea casei tale, mi s-a întâmpat
Ceva foarte straniu: îmi venea să mă-ntorc
Să sting lumina, despre care credeam
Că rămăsese aprinsă şi nu m-am întors,
Cu atât mai mult, n-ar avea rost să mă-ntorc astăzi.

Am vorbit cu mama ta la telefon, ieri,
Are o încredere mare în supravieţuirea ta,
Zice că eşti în casa ei, ţi-a pus în ordine
Instrumentele de bărbierit, de parcă aşteaptă
Să te întorci, să le şi foloseşti, pierdutule frate,
Dacă poţi, nu uita să treci odată pe-acolo.

S-au terminat planurile de viitor, Vintilă,
Noapte bună, dragul meu, şi obişnuieşte-te
Cu ideea că n-ai să-l vezi pe nepotul tău
Aflat în pântecele fiicei tale, pe care-l aşteptai liniştit
Şi dă-mi voie să plâng de durerea că ai murit,
Că tot nu s-ar auzi, în zgomotul petrecerii din august .

E, probabil, o rânduială şi în acest veritabil
Coşmar, că ne-am despărţit tineri, în anii ’70,
Într-un Bucureşti dezamăgit de revenirea dogmei,
Ca să ne întâlnim, bătrâni, cu câteva zile
Înainte de plecarea definitivă a unuia dintre noi,
Care se întâmplă să fii tu, poet al avangardei.

Îţi spuneam, în acea seară nebună, de august,
Că nici o stradă nu poartă numele tău
Şi-mi amintesc deodată un vers al tău,
Recitat cabotin la Cenaclul Labiş, în anii ’60,
Un vers genial şi simplu, pe care-l reiau din memorie,
„Plouă pe strada Rozelor numărul 6”.

Făceam planuri de viitor, îmi propuneai
Să vin să recit la o întâlnire cu poeţi austrieci,
Îţi plăcea muzica de discurile Cenaclului Facăra,
Visam împreună noile renaşteri ale spiritului
Şi, din toate planurile de viitor, n-a mai rămas nimic,
Somn uşor, Vintilă, după grozavul infarct al prezentului.

Şi m-aş întoarce să aprind lumina în curtea casei unde n-ai să mai ajungi.

11 septembrie 2008 Adrian Păunescu

PRIMIŢI SALUTUL MEU, DUPĂ O LUNĂ DE ABSENŢĂ

Am trecut printr-o perioadă grea, plină de solicitări şi de provocări, perioadă pe care aveam datoria s-o iau în serios, în toate datele ei. Le răspund, în această clipă, tuturor compatrioţilor care mi s-au adresat, pe blog, prin poştă sau prin scurte mesaje telefonice. Le mulţumesc, emoţionat. Nu e puţin lucru să ai atâţia prieteni şi să exişti în conştiinţa atâtor oameni. Ştiu şi, vai, simt că, şi dacă aş fi nemuritor, tot ar trebui să mor şi tot o să mor, pentru a-mi plăti impozitul la care obligă îmcercarea de a fi etern. Sunt muritor şi de aceea am puterea să mă bucur de fiecare întârziere a mea pe acest pământ răbdător. Dar mă simt cu atât mai bogat în vieţi, cu cât aflu despre mine că sunt prezent, de exemplu, în blogurile unor contemporani ai mei.
Mi-am pregătit în iulie 2008 sărbătoarea zilei de naştere. M-am ocupat de strângerea şi publicarea cărţii noi de poezie, „Încă viu”, din care au mai apărut poezii în „Flacăra” şi voi mai reproduce, dăţile viitoare, pe blog.
Am finalizat nişte lucrări începute la Senat. Am organizat revista „Flacăra lui Adrian Păunescu”, la care, greu de crezut, în afară de mine lucrează încă doi oameni Mircea Mărgărit, admirabilul secretar artistic şi tehnoredactor, trăitor la Piteşti şi Violina Crăcană, redactorul şi secretarul de redacţie. Tot mai mulţi oameni caută revista şi o citesc atent şi serios. Avem colaboratori străluciţi.
La ziua mea, petrecută, după cum a relatat şi redactorul revistei, la „Taverna Sârbului”, au participat oameni mulţi, diferiţi şi civilizaţi. Aş putea spune chiar prieteni. Numele lor pot fi regăsite, împreună cu ocupaţiile lor, în lista care urmează, aşa cum a apărut ea în „Flacăra”:
Acad. Eugen Simion – fost preşedinte al Academiei Române; acad. Ionel Haiduc – Preşedintele Academiei Române; Ion Iliescu – fost preşedinte al României, senator, preşedinte de onoare al PSD; Ştefan Andrei – fost ministru de externe; Mircea Geoană – senator, preşedintele PSD; prof. Univ. dr. Sorin Oprescu - primarul general al Capitalei; Cristian David – ministru liberal de Interne; Mihai Ungheanu – senator, critic şi istoric literar; Jean Valvis – om de cultură şi de afaceri; Teodor Bulza, ziarist, director Cromoman; George Iorgovan – avocat; Ilie Marcu – om de afaceri; Domniţa şi Alex Ştefănescu – scriitori; Ovidiu Lipan Ţăndărică – muzician; Ilie Cristescu – scriitor, Herculane; Cosmin Nicula – deputat de Hunedoara; fam. Emil şi Emilia Mitran – ingineri; Victor Ciutacu – ziarist; Dan Bârlădeanu – ziarist; Dumitru Nistor şi fiicele, Alice şi Alina, Năsăud; Teşu Solomovici – scriitor, editor şi ziarist din Israel; Constantin Răducănoiu – fost prefect de Dolj; prof. univ. dr. Florin Popa – rectorul Universităţii de Medicină „Carol Davilla” din Bucureşti; Dan Daşoveanu – om de afaceri; Magda Sandu – arhitect; Florin Condurăţeanu – ziarist; Ion Drăgan – ziarist, Tg Mureş; fam. Nicolae Vaida – Bistriţa; fam. Marinică Popa – locotenent colonel de poliţie, Ilfov; fam. Gheorghe şi Adriana Bălaşa – aviator şi stewardesă; fam. Dumitru Gheorghişan - fost ambasador în Columbia; Horia Oţoi – om de afaceri; Lia Maria Bologa – om de cultură, Sibiu; Horia Ivanovici – ziarist; Ion Crăciunescu – fost arbitru internaţional, comentator sportiv; Ovidiu Ioaniţoaia – ziarist; Ioana Profirescu – artist plastic, fiica sărbătoritului; Andrei Păunescu – ziarist, om de muzică, fiul sărbătoritului; Mihai Şubă – Mare Maestru Internaţional de şah; fam. Constantin şi Carolina Pârvu; Andreea Terek - artist plastic; fam. Karol şi Angelica Antal; Neculai Parfene – şofer; fam.Victor, Marina şi Victor jr. Socaciu; Alexandru Dumitriu – ziarist; Alexei Repede – om de afaceri din Republica Moldova; Gelu Voican Voiculescu; fam. Sandu şi Camelia Vilău; Angelica Stoican – cântăreaţă; Dan Păsărelu – ziarist, şahist; Ioan Botezan – om de afaceri din Sibiu; Costel Alic – fost prefect de Hunedoara; Florin Cazacu – primarul municipiului Brad; Grigore Leşe – cântăreţ din Maramureş; Florin Georgescu – primvice guvernator al BNR; Benone Sinulescu – cântăreţ; Dorel Vişan – actor, poet, ziarist; Ionel Catrinoiu – jurist; dr. Radu Rey – preşedintele Forumului Montan din România; Mircea Perpelea – fost prefect de Vâlcea; Florea Tolea – om de afaceri, Piteşti; Valeriu Steriu – om de afaceri; Marian Mărgărit – cântăreţ şi primar de Boldu, Buzău; Ştefan Dulu – directorul editurii „Semne”; Nicolae Dragoş – poet, ziarist; fam. dr. Dana Dinu - Horaţiu Drăgănescu – Câmpina; fam. Viorel Bălăbănescu – Constanţa; prof. univ. dr. Iosif Urs – rectorul Universităţii „Titu Maiorescu”; Cornel Ciocan – om de afaceri, Olt; Emil Proşcan – primar de Mizil; Violina Crăcană – ziarist şi consilier parlamentar; Radu Constantin – fost senator de Dolj; Cornel Mondea – fost prefect de Dolj; Mircea Pospai – ziarist, Craiova; Doru Dinu Glăvan – ziarist, Reşiţa; Victor Crăciun – scriitor, preşedintele Ligii Culturare Pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni; Victor Roncea – ziarist; Toni Greblă – fost prefect de Gorj; Oliviu Tocaciu – avocat; Doru Doda – om de afaceri, Deva; Petre Dinescu – jurist; Ilie Costea – om de afaceri, Deva; fam. Dan Pitic – Cluj Napoca; prof. univ. dr. Ioan N. Roşca – decanul Facultăţii de Filosofie a Universităţii „Spiru Haret”; Ion Caliniuc – om de afaceri, Chişinău; Dumitru Constantin – ziarist şi fost coleg de facultate cu sărbătoritul; Petre Daea – senator de Mehedinţi; Ion Mihai Roşca – director general Agerpres; Florin Marin – administrator la Fundaţia Constantin; Dumitru Avram – ziarist, fost coleg de facultate cu sărbătoritul; prof. dr. Doina Dumitrescu – medic; Ioan Bulbucan – primar de Ghelari, Hunedoara; fam. Marin Brânzoi – fost primar de Bragadiru; fam. Florin şi Victoria Dumitru; Dumitru Zamfira – cântăreţ; Mihai Căluşaru – cobzar; Lăutarii de la Seciu (Tică Nicolescu şi fraţii săi); Lucian Cernat – diplomat şi consilier parlamentar; prof. univ. Vasile Şoimaru – autorul cărţii “Românii din jurul României în imagini”, militant din Chişinău; prof. univ. dr. Mircea Itu - decanul Facultăţii de Jurnalism a Universităţii „Spiru Haret”; Răzvan Temeşan – om de afaceri; Ionel Catrinoiu – jurist; Dumitru Prunariu – astronaut, fost ambasador; Ion Predoşanu – ziarist; Carmen Păunescu – soţia sărbătoritului şi organizatoarea evenimentului; Ana-Maria Păunescu – ziarist şi liceeancă, fiica sărbătoritului.
A fost, mai degrabă, o întâlnire de spirit, deşi nu a lipsit extraordinarul vin de Segarcea, iar bucatele pe care le poate pune pe masă „Taverna” sunt greu de comparat, în zonă, cu altele. Poate doar marele Horia Oţoi, în cârciuma lui mică de la Boldeşti Scăieni să mai prepare asemenea bunătăţi. Dar nu mâncarea şi băutura au dominat întâlnirea atâtor oameni, la sărbătoarea mea de intrare în bătrâneţe.
Cei trei copii ai mei, Ioana, Andrei şi Ana Maria au fost fericiţi în acea seară, în care Grigore Vieru, dintr-un sanatoriu din Basarabia şi Adrian Năstase de la Paris unde se afla în misiune mi-au trimis aceste scrisori:
Iubite frate Adrian Păunescu, nu suntem o ţară atât de întinsă încât să nu fie auzit până la capătul ei glasul tău, atunci când strigi către bucuriile şi suferinţele neamului.
Nu suntem o ţară atât de mică încât să nu încapă între fluviile ei, între Carpaţii şi dealurile sale harul pe care ţi l-a dat Dumnezeu.
Te rog să te consideri un poet fericit. Eminescu s-a dus în pământ demult şi glasul său fusese auzit abia ieri.
Abia ieri fusese auzit de români geniul harului său peste lătratul atâtor câini.
Glasul tău este auzit azi, lumea fiind mai informată şi mai cultivată în epoca internetului.
Te aude şi Basarabia.
Te iubeşte şi Basarabia.
Te cântă şi Basarabia.
De acolo, de pe culmile poeziei tale, românii basarabeni îşi văd Ţara, iar fraţii tăi de cuget şi duh, Coşbuc şi Goga, Bacovia şi Arghezi, Labiş şi Sorescu, Ioan Alexandru şi Nichita Stănescu, se bucură acolo în ceruri văzând cum pluteşte printre români lumina poeziei tale.

Să ne trăieşti! La mulţi ani!

Grigore Vieru
15 iulie 2008
Vadul-lui-Vodă, sanatoriul „Speranţa”

Dragă Adrian,

Mi-ai îngădui, fără riscul de a fi acuzat de plagiat, să transform, măcar în această zi, „Ruga pentru părinţi” în „Rugă pentru prieteni”? Pentru prietenii de temelie, pentru oamenii aceia care ştiu să-şi pună pecetea pe existenţa ta, pe sufletul tău, şi te însoţesc, la bine şi la greu, crezând în tine. Pur şi simplu.

Unii izbutesc să facă acest lucru cu o naturaleţe desăvârşită, cu o dăruire şi o loialitate extraordinare, chiar şi în momente de dezacord. Unii, talentaţi şi inspiraţi perpetuu, au scris şi versuri, în vreme ce aşteptau să intre în biroul prietenului, care putea fi prim-ministru la un moment dat. Ce versuri! Le păstrez şi acum cu mare preţuire.

Anul trecut, de ziua ta, eram împreună. Împreună şi cu prietenul Tony, care parcă a aşteptat să treacă vara aniversărilor, plecând discret la început de octombrie.

Îţi scriu, dragul meu prieten, cu toată căldura, exersând, după multă vreme, condeiul în acest spirit, atât de personal. Tu ştii bine că bietul condei s-a obişnuit cu declaraţii, drepturi la replică, dezvinovăţiri şi alte lucruri sterpe, bucurându-se, din când în când, totuşi, şi de editoriale, articole sau cărţi.

Regret, din tot sufletul, că nu sunt astăzi alături de tine decât cu gândul, dar am fost nevoit să plec ieri la Paris, la Reuniunea preşedinţilor comisiilor de politică externă. Încerc, în felul meu, să fac auzită şi vocea României în plan extern.

La mulţi, mulţi ani, Adrian!

Să te bucuri deplin de ani frumoşi împreună cu toţi cei dragi şi, în primul rând, cu copiii tăi de excepţie (ştiu că Ana-Maria este „olimpică”, cu rezultate remarcabile şi o felicit).

Sănătate, putere, aceeaşi energie extraordinară şi o inimă împăcată, mulţumită, în care, te rog, să-mi păstrezi un loc. Crezi că pot îndrăzni să-ţi cer această favoare, de ziua ta, fără a fi acuzat de nimic? Nici măcar de aroganţă?

20 iulie 2008
Cu dragoste frăţească,
Adrian Năstase


Cu două zile înainte, îi dictasem Anei Maria poemul „Autobiografie”, pe care am simţit nevoia să-l public înaintea sărbătorii mele:

AUTOBIOGRAFIE

Ar trebui, poate, ca, la anumite vârste, semnificative,
Colţuroase, rotunde, mici, mari, cum or fi ele,
Cei care le-mplinesc să aibă dreptul suveran, prerogative
De a decide dacă mai continuă sau se opresc, ei înşişi.

Prea multe evenimente neaşteptate apar, iată,
Indiferent de vârstă, indiferent de meteorologie şi de lume,
Chiar că ar trebui ca fiecare să poată hotărî personal
În ce moment îşi iau rămas bun de la lume şi de la ai săi.

Aceasta nu e sinuciderea, atât de mult hulită de creştini,
Aceasta e doar o soluţie paşnică pentru conflictele
Ce se nasc, astăzi, aproape inevitabil, între generaţii,
Trebuie să existe un loc de odihnă pentru harnaşamente.

Probabil că n-aş fi gândit toate acestea dacă nu simţeam
Că mă aflu în apropierea unei astfel de clipe a despărţirii,
De obiceiurile, de plăcerile şi de durerile vieţii active,
Mă îngrijorează faptul că mă trezesc mai obosit decât mă culc.

Desigur, m-aş putea întreba şi ce-aş putea să fac,
Trecând în rezervă şi trăindu-mi zilele rămase, în odihnă,
Când puţinele ore de somn de care am parte, de ani de zile,
Îmi crează o permanantă şi tensionată stare de vinovăţie.

Am tot scris despre toate, în această viaţă mereu urgentă,
Ambulanţele mele au alergat încolo şi-ncoace la muribunzi,
Am fost implicat şi în naşteri, mi-amintesc şi de nişte nunţi,
Dar astăzi dau telefon ambulanţelor mele să vină la mine.

Astăzi mă sărbătoresc, protejându-mă prin limbuţie, cu cinism
De toată mizerabila tăcere la care, fatal, vom ajunge cu toţii,
După ce viermi şi mai răi decât viermii vor lua puterea
Introducând dictatura de dezvoltare în republica viermilor.

Deocamdată, nu vreau să mor, am încă multe de făcut,
Deşi o minimă stare de panică mă terorizează uneori
Şi-ncep să mă gândesc, speriat, cum trebuie să respir, ca să rezist
Şi să n-o las pe Ana-Maria singură, în ţara tuturor posibilităţilor.

E o vârstă colţuroasă şi rotundă, aceasta pe care,
Prin timpul şi locul în care s-au iubit, mi-au hărăzit-o
Părinţii mei, Floarea şi Constantin, în ciuda Războiului Mondial,
Care-i omorâse mamei tinereţea şi tatălui meu calul rechiziţionat.

Copil şi adolescent, din sărăcia şi suferinţa în care am trăit,
Cu tata – deţinut politic, cu mama – despărţită, tata de când eram mic,
Am acumulat, în iernile în care tăiam lemne pentru bunicii mei,
Şi-n verile, în care munceam alături de ei, energie.

De decenii şi decenii, cu naturaleţe şi disperare, consum
Din acea rezervă de prospeţime a copilăriei mele la Bârca,
Deşi, în ultimii ani, regenerarea se produce cu dificultate
Şi, paradoxal, mă trezesc, adesea, mai obosit, după somn.

Am făcut şi multe greşeli, din inconştienţă sau din încăpăţânare,
Şi probabil că numai atunci când viaţa m-a obligat să fiu înţelept,
Ca să creadă copiii mei în înţelepciunea mea, am devenit înţelept
Şi nici nu am puterea să judec pe imprudentul care fusesem.

Imprudent, imprudent, dar capcanele esenţiale ale vieţii,
Primejdiile care pândesc pe orice tânăr iubitor de glorie,
Nu m-au zdrobit şi, iată-mă, la vârsta pensiei formale,
Întrebând în stânga şi-n dreapta, şi în oglindă, ce am de făcut.

Pentru orice eventualitate, însă, ca la orice intersecţie,
În mod logic, trebuie să opresc şi să aştept semnalul,
E vremea unei cinstite şi severe introspecţii personale:
Cine eşti tu? Ce reprezinţi? Ce mai doreşti de la viaţă?

Întreaga mea viaţă, chiar de dinainte de a fi venit pe lume,
A fost marcată de contradicţii, controverse, incompatibilităţi,
Mama era – de fetiţă - fragilă, artistă, sentimentală şi teoretică,
Tata, în schimb, era dur, era pragmatic, era afon şi eroic.

M-am simţit vinovat că între mama şi tata nu putea fi armonie,
Ea – învăţând singură să cânte la pian şi la vioară, divina de ea,
El – incapabil să îngâne o baladă, însă erou pe front,
Şi deodată am înţeles, târziu, că eu sunt imposibila lor sinteză.

Poate că singura lor clipă de compatibilitate a fost fiul lor,
În rest, ea – dăscăliţă în Basarabia, unde-i trimisese Antonescu,
El – sublocotenent de artilerie, pe frontul antisovietic,
Când a venit armistiţiul tuturor, a intervenit conflictul dintre ei.

Astfel, spre nenorocul meu, care avea să-mi devină, noroc,
Am trăit fără mama şi tata, care s-au despărţit violent
Şi bunicii mei paterni, Ioana, analfabetă, Marin, învăţător,
M-au crescut în lumina credinţei, a moralei şi a limbii române.

După anii de până la intrarea în liceu, la Bârca şi Cârna,
A început umilitoarea, istovitoarea mea fugă prin lume,
Târând dosarul politic al tatălui şi al familiei mele de liberali,
Ferit, pe lângă barierele şi gardurile epocii, să nu fiu interzis.

Mi-am petrecut ultimul an şi anii de facultate, scuzându-mă,
Pentru ca, la 18 ani, atunci când îndeobşte, băieţii se haiducesc
Şi consideră aventura ca singura cale de a-şi cheltui toxinele,
Eu să mă însor, dedicându-mă familiei şi, mai târziu, copiilor.

N-am fost, desigur, un înger, n-am ezitat să mă îndrăgostesc,
În vălmăşagul epocii, de alte şi alte femei, în răzbunare, parcă,
Dar a fost o dragoste mare între cei doi tineri poeţi săraci,
Care şi-au început viaţa într-un subsol, cu pereţii căzând de igrasie.

Am lucrat la lumina zilei, aşa cum am trudit şi umil, în taină,
Pentru familia mea, pentru copiii mei, pentru bunul meu nume,
Am scris poezii şi am descărcat saci cu cartofi cu pământ pe ei,
Poetul Ion Brad m-a ajutat să obţin două camere în Metalurgiei.

Când am putut depune dosarul la facultate, am devenit student,
Împărţind băncile aceluiaşi an universitar excepţional
Cu Ioan Alexandru, Constanţa Buzea, Dorin Tudoran şi alţi
Juni strălucitori ai renaşterii, care tocmai începuse şi continua.

Am lucrat ca student la revista „Amfiteatru”, proaspăt apărută,
Eram îndrăzneţ şi neobosit, înfiinţasem Cenaclul Junimea,
Am refuzat să particip la demascarea lui Virgil Tănase, la o şedinţă,
Am fost ales secretar al organizaţiei U.T.C. de la Uniunea Scriitorilor.

Geo Dumitrescu m-a chemat, în 1968, la o nouă „Românie Literară”,
Am condus şedinţa tineretului revoluţionar scriitoricesc,
La care a participat Ion Iliescu, pentru libertate şi drepturi,
Şi el a avut curajul să asculte, şi nu rareori, să încuviinţeze.

Am fost invitat personal în Statele Unite ale Americii, în 1969,
Şi Securitatea nu mi-a dat viză, pentru ca la protestul
Ambasadei Americane, Ceauşescu să aprobe plecarea, în 1970,
Şi America a fost pentru mine o experienţă extraordinară.

Altă dată, voi insista, poate, asupra unor momente greu de uitat,
Asupra unor revelaţii şi asupra unor răspântii; acum,
Cât încă pot să aleg, decid eu însumi că forma aceasta succintă,
A autobiografiei mele, nu poate ţine locul dosarului de cadre.

Un apel deznădăjnuit la esenţe se impune acum,
Totuşi, ce rămâne după atâtea decenii de zbucium şi luptă,
Ce se întâmplă cu satisfacţiile, cu titlurile, cu averea,
Şi cum va fi prima zi de după cea din urmă plecare?

Eu am o adevărată pasiune pentru instrumentele de scris,
Mă uit, uneori, la stilourile, la pixurile şi la creioanele mele,
Grupate pe diverse mese şi în diverse sertare din casă,
Mi se pune un nod în gât, gândindu-mă că ele îmi vor supravieţui.

Când eram tânăr, nu credeam că faptul cel mai important
De care se poate învrednici omul, pe lume, e să aibă copii,
Mă corupea gloria, mă atrăgeau călătoriile, idolatrizam femeia,
Voiam să am bani, visam maşini bune, doream casă la munte.

Într-o zi, tatăl Constanţei a băut mai mult şi mi s-a uitat în ochi,
Întrebându-mă noi ce avem de gând, de nu facem copii,
Că, uite, vremea trece şi nişte nepoţi ar fi tocmai buni,
Reproşul lui Petrache Buzea m-a sensibilizat, o spun astăzi.

Astăzi, când nu numai Ioana şi Andrei, ci şi Ana-Maria
Îmi luminează viaţa, trebuie să recunosc, învins şi fericit,
Că nimic n-are niciun gust, în această lume, dacă nu ştii
Să împarţi darurile vieţii cu copiii tăi, dragii tăi copii.

Am simţul ridicolului şi nu-mi pot compune o figură eroică,
Mai ales că îmi cunosc bine slăbiciunile şi defectele
Şi nu mă mai deranjează eticheta pe care mi-au pus-o diverşi
Cum c-aş fi, spre deosebire de ei, o personalitate controversată.

Şi care ar fi de fapt, controversa? Talentul? Caracterul?
Scrisorile personale? Scrierile publice? Totul? Ce anume?
Trecutul? Prezentul? Popularitatea? Singurătatea?
Cenaclul? Faptul că nu beau? Că iubesc? Că exist? Ce anume?

În epoca partidului unic, în care m-am înscris ca să-l fac mai bun,
Am spus şi nu, şi da, cum n-au făcut-o foarte mulţi contemporani,
După monopartitism, ca la o poruncă irepresibilă, de sus,
A început înjurarea mea că am spus da, uitându-se restul.

Nu mai contează, decât pentru oamenii de conştiinţă, împrejurarea
Că eu mi-am asumat dialectica şi am apărat oameni de valoare
Şi m-am bătut pentru idei generoase şi mi se reproşează mie
Ce ar trebui să li se reproşeze lui Stalin, Eisenhower şi Churchill.

Am murit şi am înviat de câteva ori, în 65 de ani,
Probabil că trebuie să mă simt vinovat pentru că, vai,
Am înviat cel puţin cu o dată mai mult decât am murit,
Ca Femios din Odiseea, „eu singur mi-am învăţat meseria”.

Scriam, încă în vremea în care, în nicio cancelarie occdientală,
Nu se vorbea despre căderea comunismului, cu care se colabora,
„Astăzi sunt trist, fiindcă sunt comunist” şi, de asemenea,
Eu am calificat comunismul ca năzărire şi ca ţintă prea îndepărtată.

Eu şi echipa mea am strigat prin sălile de spectacole
Împotriva celor care, prin ministere şi prin alte părţi,
Se îmburgheziseră şi inspirau pustiu şi năşteau morţi
Şi care îşi făcuseră din comunism avere personală.

Las la o parte faptul că eu le spuneam, în faţă, compatrioţilor
Că-i provoc împotriva celor care ne batjocoresc prudent şi crunt,
Semnalând că în tâmpla acelora doarme gustul trădării
Şi că miros, nici mai mult, nici mai puţin, ca o lopată de pământ.

Dar, uite, de ani şi ani, toţi tismănenii din grădina noastră zoologică,
Toţi foştii vigilenţi de ocazie ai bolşevismului covăsit, şi înverzit,
Toţi homunculii produşi în chiuvetele Penumbrei, şi Crimei,
Toţi onaniştii nazistoizi şi-au făcut ţintă din mine, în foile lor.

Sigur, acţiunea lor e veche şi infectă, ea poate fi dată în vileag,
Dar fabrica de etichete a României devastate lucrează
Şi îmi vine să mă întorc la prima strofă şi să cer privilegiul
De a mă retrage, de silă, în pământ, într-o clipă de graţie.

Imitaţia e la modă, în scumpa noastră societate imitatoare,
Doi troglodiţi de la o televiziune contemporană insistă
Cu o filmare a mea, bolnav şi obosit, în urmă cu câţiva ani
Şi vor să-şi convingă telespectatorii că asta fac eu în viaţă, dorm.

Probabil că, într-o zi, dacă mi se va ivi ocazia, voi spune
Ceea ce scrisesem despre Nicolae Dobrin, acuzat că se imbată:
„Dobrin, şi beat, e mai bun decât acuzatorii lui treji!”,
„Strâmbilor, eu, adormit, sunt mai bun ca voi cu ochii deschişi”.

Ea şi el nu sunt nimic altceva decât alţi doi troglodiţi,
Doi mercenari, pe masă, casă, cărora nu le lipseşte farmecul hâd
De a purta gură strâmbă, pe partea dreaptă a feţei, ambii
Deşi aud că, de data asta, nu ei ar fi autorii, să mă scuze.

Dar ce ţară e asta, în care poetul, în săptămâna în care
Împlineşte 65 de ani, în loc să fie sărbătorit, ca predecesorii,
Are parte de sârguinţa tuturor canalelor colectoare?
Şi ce se mai poate închega din atâtea ruine recente?

Ziare puturoase, cu analfabeţi în locurile de comandă,
Injectează, în fiecare dimineaţă, acest popor fără apărare,
Cu otrăvurile, cu interesele, cu idiosincraziile stăpânilor lor,
Asta e libertatea presei? Chem liftul pentru adâncul pământului.

E mult de vorbit despre democraţie şi despre dreptul la opinie,
Mă gândesc, totuşi, că măcar eu aş avea acest drept, după ce
Am scris cândva, în deceniul opt al veacului douăzeci,
„Pe viaţă o dată, pe moarte o dată, opinia mea”.

Toate acestea şi încă altele ca şi ele, mă simt obligat
Să le rememorez, să le retrăiesc, să le regândesc, aţâţat
De voinţa sfertodocţilor agresivi, care-şi trimit viermii
Să-mi invadeze umbra, în aşteptarea cadavrului.

Dar eu sunt prea puţin doritor să cedez acestei terori
Care îmi provoacă mai degrabă silă, decât frică şi care
Mă istoveşte, prin nimicnicia ei, prin perversitatea ei, prin tot,
În acest coşmar În care, arogant, nimicul înfruntă totul.

Şi mă mai distruge o realitate, pe care n-o pot schimba,
Situaţia grea a ţării mele, pentru care n-am instrumente de lucru,
Să pot interveni, eventual la antipozi, eventual în senat,
Ca să ne regăsim liniştea, echilibrul şi fertilitatea.

Ştiu că, printr-o coincidenţă neagră, tocmai astăzi, e cel mai greu,
Când începe să le fie greu şi atâtor altor ţări ale lumii, cel mai greu,
Ne e atât de greu şi nouă, de nici nu avem, nu mai avem
Cui să cerem ajutor, când toţi strigă după ajutor, în infern.

Rând pe rând, toate bogăţiile materiale ale pământului, pe care trăim,
Se epuizează şi nici una dintre ele nu poate ţine locul alteia,
Degeaba ne închipuim noi că putem scoate combustibil din porumb,
Vom inunda străzile pământului, de dor de mămăligă.

Călătoriile devin treptat nişte ocupaţii de lux, nişte excepţii,
Iarna va fi prea frig şi vara va fi prea cald, fără scăpare,
A venit sorocul pentru petrol, pentru cărbune şi pentru păduri,
Balul sătuilor s-a terminat, urmează spitalul flămânzilor.

Nu ştiu dacă aş mai vrea să mă nasc, dacă mi s-ar propune,
Oricum, am venit pe lume fără voia mea, după cum e şi firesc,
Şi constat că nici de moartea mea nu pot dispune în libertate,
Am început să înţeleg asemănarea dintre scenariu şi insectar.

Credeam că s-a rezolvat, în esenţă, chestiunea libertăţii,
Devin, într-un târziu, un fel de marxist al remuşcărilor
Şi trag încheierea că libertatea fără suport material nu durează,
Libere, televiziunile şi ziarele cartelează libertatea.

Această ţară e zvârlită, mereu, din perete în perete,
Tragic zig-zag, când dogmă, când anarhie, când amestec,
Toate cuceririle autentice de după socialism riscă să devină
Frâne, în aceeaşi măsură, transformându-se în inversul lor.

Am priceput mecanismul, aş fi în stare, de azi încolo,
Să-l reproduc la mine-n bucătărie, cinic şi ticălos, cum e,
Proprietatea colectivă era într-adevăr o himeră şi o minciună,
Dar proprietatea individuală devine un adevăr inaccesibil.

Birocraţia socialistă ne scosese din minţi, fără îndoială,
Făcându-ne să visăm o evadare în libertatea capitalistă,
Dar birocraţia capitalistă nu ne mai oferă nicio şansă,
Şi nici n-avem unde fugi, decât în pământ. Dar unde-n pământ?

Tot mai mulţi oameni au început să se gândească serios
Să fie incineraţi, după moarte, şi puşi în borcane,
Câţiva ani a umblat Gyuri Fazekas, cu trista urnă cu cenuşă
A tatălui său, Janos, căutând un loc, unde să-l păstreze.

Se împuţinează pământul, se fură din terenul cimitirelor,
Parcurile, grădinile, livezile, îi enervează pe edili,
E momentul când nu se mai poate iubi fără profit
Şi când toate înmormântările trebuie făcute pe verticală.

Aşa că, măcar sub acest pretext de doi bani, eu amân
Întoarcerea în pământ, cu întregul harnaşament,
Nu vă faceţi iluzii, homunculi narcotizaţi de alchimişti politici,
N-am de gând să trec la rezervişti, puneţi-vă armurile!

Dragă tată, dragă mamă, dragi rude şi dragi prieteni,
Care vă aflaţi în pământ de mai de mult, iertaţi-mă,
Mai am ceva treburi pe-aici, prin lumea vie,
Mai trebuie pierdute şi câştigate câteva lupte de fond.

Metafizica mă cheamă sub zodia singurătăţii,
Dar fizica îmi stă agăţată de sânge şi nu pot pleca,
Fireşte că ar fi de bun simţ o moarte nu prea târzie,
Dar viaţa, fie ea oricât de scârboasă, este incomparabilă.

E ziua mea. E soarta mea. E viaţa mea. Sunt eu.
Decid suveran. Deschideţi fereastra. Sănătate.
Refuz înşelătorul drept de a decide între viaţă şi moarte,
Supravieţuiesc textual. Şi contextual. Doamne-ajută!
15 iulie 2008

Probabil că, după toate aceste fapte, la care m-am referit, nimeni nu va mai putea crede că m-am lenevit, părăsindu-mi blogul.
Am fost, zilele trecute, în Munţii Apuseni, în satul Obârşa, comuna Tomeşti, judeţul Hunedoara, printre artişti ai lutului, moţi şi cântăreţi din regiune. Am deschis geamul maşinii, obligată să urce parcă pe un perete înclinat, şi am cules câteva prune pârguite, direct din pomii de pe aceste dealuri submontane cu pământ de categoria a 5-a, pe care nu au loc nici grâul, nici porumbul şi oamenii trăiesc cu dificultate preţuind fiecare fărâmă de pământ şi fiecare clipă de viaţă.
Am trecut pe la olari, pe la fiecare, şi mi-am dat încă odată seama ce povară nobilă a ajuns să fie pentru mine numele meu, cunoscut şi în locuri în care, până nu demult, curentul electric venea rar, cartelat. La această vârstă, la care am ajuns şi la faima de care mă bucur, nu mai am dreptul la nici o greşeală. Nici măcar la greşeala de a muri prea repede.
Repet, am primit semnalele dumneavoastră. Vă mulţumesc tuturor. Mă tulbură căldura umană care se degajă din ele şi dimensiunile pe care consideraţi că le am obligându-mă, de fapt, să încerc, măcar de acum încolo, să fiu aşa cum spuneţi. Nu ştiu ce legătură de rudenie este între Ciprian şi Horia Blidaru, dar sunt impresionat de seriozitatea, vocaţia şi consecvenţa lor. Mulţumesc, domnule Cristian Vasiliu, mulţumesc, domnule dr Daniel Negrea, mulţumesc d-le Radu Pop, doamna Savitzky, mulţumesc, anonimilor, chiar şi celor care mă nedreptăţesc. Aceleaşi gânduri bune pentru dl. Savin Badea! O alinare este pentru mine felul cum scrieţi, d-nă Diana. Domnului Cornel Gligor îi sunt recunoscător pentru că îşi aminteşte exact cele spuse de mine, cândva, despre competiţia tuturor poeţilor cu Eminescu. N-am trăit degeaba dacă un om tânăr cum e Andrei Păunescu poate emite asemenea idei. Mulţumesc, Constantin Ioan Brâncuşi, mulţumesc Sibila şi Izabellelorelai. Mulţumesc, Iliescu. În ce priveşte afirmaţia unui anonim, Adrian Păunescu că trebuia să cadă, aproape că nu aş fi de acord cu ea.
Sunt bucuros că, deşi a fost prezent la sărbătoare, preşedintele Ion Iliescu a crezut necesar să-mi scrie câteva cuvinte calde şi pe blog. De altfel, la masa de la „Tavernă”, domnia sa a evocat câteva momente din viaţa noastră, începând cu 1968, anul în care ne-am cunoscut. Cel mai frumos lucru pe care la spus despre mine I.I. a fost că, în 1971, când i-a fost foarte greu, deoarece mulţi prieteni îl părăsiseră, doi oameni l-au petrecut la gara pe când pleca la Timişoara şi, ulterior l-au vizitat la Timişoara, ca să se vadă în mod explicit că sunt solitari cu Ion Iliescu. Regretatul dr. Apostol Turbatu şi poetul Adrian Păunescu.
Mai mult ce se poate spune despre un om?

CORIGENŢA EUROPEANĂ

Astfel, România trece, de decenii şi decenii, prin tot felul de examene hotărâtoare şi, abia din când în când, obţine titlurile puse în joc. Este coşmarul nostru istoric: mereu şi mereu în febra pregătirilor pentru trecerea clasei. Şi uite că nu prea trecem clasa. Avem alternativă? Ne aflăm, de multă vreme, pe sens unic. În urma evenimentelor! Nici măcar oportunismul visător nu ne animă. Tragem cu arme vechi înspre locul unde a fost cândva pasărea, niciodată unde urmează să ajungă. Tresăririle de orgoliu de care unii lideri ai noştri s-au învrednicit s-au pedepsit cu moartea. Să redevenim repede cuminţi.
În Tratatul de Varşovia şi în C.A.E.R., trebuia să producem în permanenţă dovezi de loialitate şi de subordonare surdo-mută. Aşa ni se cerea. Aşa am şi fost obligaţi să ne comportăm. Până când a tresărit ultima noastră fărâmă de mândrie şi demnitate în văzul lumii. Era aprilie 1964. Au urmat alte momente de punere de-a curmezişul a liderilor români, parcă pentru a confirma iritarea stăpânilor lumii că România nu e cuminte şi că trebuie pusă la punct. Trebuie înghesuită în tiparul sovietic.
Ar fi doar un lung şi dramatic drum, prin infernul stalinist, toată acea perioadă, dinamitată totuşi de semnele româneşti de primăvară politică de după 1965, până prin 1983-1984, cu nişte reculuri şi îngheţuri absurde apărute peste noapte, ca în 1971, la stupida revoluţie culturală, când – după cum îi spuneam lui Nicolae Ceauşescu, în faţa elitei scriitoriceşti din România – a avut loc – datorită ambiţiei şi vanităţii lui – teribila încercare de „chinificare” a României.
Nu e credibil ce spun? Căutaţi, în volumul „Ceauşescu, critic literar”, unde sunt publicate (de oameni cu care n-au nicio relaţie!) dialogurile lui N.C. cu scriitorii şi citiţi, această îndrăzneaţă opinie a mea, între alte opinii. Am îndrăznit atunci? De ce nu aş îndrăzni şi azi?
Acum, în ultimii douăzeci de ani, am intrat în altă serie de examene, unele necesare, altele absurde, destule umilitoare. E de înţeles, până într-un punct, grija instituţiilor europene de a nu cheltui banii tuturor pe mofturile şi pe întârzierile unora. De altfel, chiar acesta este sensul acordurilor pe care le-au semnat guvernanţii români cu liderii organizaţiilor continentale în care am vrut să intrăm. Dar una e bătălia pentru un numitor comun european şi alta – obligarea României şi a cetăţenilor ei la mai mult decât sunt obligaţi cetăţenii mai vechilor ţări membre ale pieţei comune.
Recentul raport al Comisiei Europene cu privire la România spune, desigur, şi lucruri corecte, dar el este viciat, în structura lui, de împrejurarea că informaţiile autorilor raportului au fost luate dintr-o singură parte a eşichierului politic, latura Băsescu-Macovei-Stoica-Boc-Stolojan-Fratini şi alţi mai vechi sau mai nou revopsiţi creştini-democraţi şi populari. Din acest motiv, se ajunge să fie lăudate, fără criterii, instituţiile care depind de preşedintele Băsescu (DIICOT, D.N.A. şi alte procuraturi) şi atacate, după cum se vede cu ochiul liber, instituţiile pe care le demonizează Traian Băsescu (Justiţia, Parlamentul, Guvernul, partidele anti-băsesciene şi diverşi lideri ai lor).
Păpuşile mecanice pedeliste, fireşte, încep să laude raportul contaminat de propriile lor opinii insinuate perfid în nişte texte cu morgă europeană şi să ceară, de exemplu, citând raportul cică european, scoaterea din jocul politic a unor adversari pe care tot aceşti delişti i-au destinat compromiterii, prin ocol european. Astfel, nu sunt vinovaţi cei care, din disimulate raţiuni politice, au azmuţit câinii asupra unor deputaţi şi senatori, ci Parlamentul, obligat să reacţioneze la toată mizerabilă scenarită politico-penală. Dar, de fapt, pe ce date obiective se bazează raportorii cerând condamnarea unor oameni care nu le convin? Mai poate justiţia fi, de acum încolo, corectă, sub această îngrozitoare presiune?
Corigenţa europeană a României n-ar trebui să fie atât de fragil întemeiată pe aşa-zisa mare corupţie, existentă, fără îndoială, dar nu neapărat la cei care trebuie distruşi moral, în această perioadă premergătoare alegerilor. Corupţia, în România, e sistemică. Şi nimeni n-a fost atât de idiot încât să-şi scoată în târg eventualele furăciuni, câtă vreme toţi corupţii s-au ascuns în marionete putrede greu de dovedit ca atare. Şi chiar dacă, să zicem, ar exista semne doveditoare de incorectitudini, într-o anumită zonă politică, nu bate la ochi felul în care dezastre naţionale, la care s-a ajuns prin vinovate privatizări anti-naţionale, au fost acoperite? Personal, am fost în dezacord cu privatizarea Petrom şi BCR, am făcut scandal în Senat pentru piratarea staţiunii Sovata, dar nu e deloc morală derobarea tuturor de răspunderi şi aruncarea vinovăţiei pe unul singur.
Ţin minte o evidenţă: România a avut o flotă. Ce s-a ales din toată ancheta privind flota? Poate că Traian Băsescu n-are nicio vină. Poate că are o vină. N-ar trebui, oare, limpezite toate umbrele şi penumbrele acestei afaceri incredibile? Nu cumva tocmai atacarea CSM şi lauda la adresa DNA, tocmai în momentele în care Ministrul Justiţiei trebuie să pregătească numirea unui nou şef la anti-corupţie, reprezintă un trafic european de influenţă, cu scopul precis de a şterge criticile CSM, pentru a face posibilă, cum ne sugerează Europa, continuarea politicii, acelei instituţie?
Ne-am grăbit acceptând tot felul de cerinţe imposibile, cele mai multe neimplementate nici în ţările ai căror lideri, ajunşi să conducă instituţiile europene, nici nu se gândesc să le respecte. Iată, în prescripţia firească de civilizare şi modernizare a serviciilor din comerţ şi turism, nouă ni se pretind standarde de neatins, de parcă viitorul ar fi obligatoriu numai pe Dâmboviţa. Excesul de zel băştinaş e şi el o componentă negativă a sperieturii cu Europa. A complicităţii cu Europa dreptaşă. Despre acestea vom mai vorbi.
Acum, urgentă e poziţia faţă de raportul Comisiei Europene. Un raport care parcă se fereşte să observe gravele probleme ale României, probleme care ţin de performanţa economică, de înstrăinarea propriilor cetăţeni, de prăbuşirea morală, de încetinirea creativităţii, de minimalizarea culturii şi a ştiinţei, de împingerea spre rătăcire a tinerei generaţii, de sărăcia instalată adânc în mai toate straturile sociale! O diversiune de dreapta, în slujba clientelei de dreapta din România! Această dreaptă, confecţionată pe fugă, din petice multicolore, şuviţe în vânt şi calviţie agresivă, întărâtă, pe de-o parte, scena politică românească, producându-şi efectul negativ, dar şi riscă o radicalizare a forţelor raţionale, indiferent de culoarea lor politică. Prea ne ofensează subiectivismul ciocoiesc şi uşor pedofil al unor rentieri continentali ai pegrei bucureştene. Ăştia chiar îşi iau şi-şi merită, prin fapte abjecte, tainul. Parcă aşa spunea domnul Băsescu, despre un lider occidental, că venise la Bucureşti să-şi ia tainul. Mercenarii dreptaşi au dreptul la acest tain de taină. Ei lucrează cinic la corigenţa noastră repetată. Vor s-o transforme în repetenţie şi, eventual, în exmatriculare istorică.

CLUPSA

Asist neputincios la spectacolul televizat al evacuarii Uniunii Artiştilor Plastici din sediul care-i fusese repartizat, în urmă cu decenii. Un vicepreşedinte al UAP, pe care în urmă cu mai multă vreme l-am invitat să-mi trimită actele, prin care UAP era ameninţată cu evacuarea, pentru a încerca eu să mă implic, a întârziat această operaţiune şi mi-a dat telefon alaltăieri, când nu se mai putea face nimic. Am sunat la Ministerul Culturii, căutându-l pe secretarul general, ca să aud de la el că nu se poate face mare lucru, că li s-au propus artiştilor plastici 4 camere undeva, în Casa Scânteii, că se va încerca o discuţie cu noul primar general, dar că Ministerul Culturii n-are nicio putere. L-am căutat pe noul primar general. Era plecat. Practic, după cum se vede, în România oricine poate face rău, nimeni nu poate face bine.
Când nume mari ale culturii şi ştiinţei noastre au avut de suferit, din motive absurde, liderii aflaţi la putere au ridicat din umeri. Unii dintre cei umiliţi s-au şi prăbuşit, sub povarea ofensei publice, în absenţa unui minim gest de solidaritate. Pentru mulţi dintre cei în cauză am ridicat glasul meu în Senatul României. Am cerut asistenţa Primului Ministru. Niciun răspuns. L-am căutat la telefon pe fostul primar general. La un moment dat, chiar am vorbit cu dumnealui. I-am arătat infernul în care trăiesc nişte mari valori, cărora autorităţile bucureştene nu le oferă nicio soluţie. Da, da. Vai, vai. Şi de-atunci nu l-am mai găsit pe indignatul care suferea verbal pentru mari oameni de cultură, în timp ce el era ocupat, făcându-şi un alt palat. Am încercat la primarii de sector. Unul dintre ei, de la 2, a făcut într-adevăr un gest generos faţă de un mare dramaturg hăituit. În rest, nicio mişcare. Între timp, răul continuă să se insinueze în toate articulaţiile organismului social şi să le scurteze viaţa oamenilor.
De fiecare dată când mă adresez unei autorităţi, pentru rezolvarea unei situaţii de viaţă dificile, omul care ocupă acea funcţie invocă: democraţia, conducerea colectivă, pluralismul, greutăţile obiective, greutăţile subiective, ierarhia şi zădărnicia lumii, în general. Este cam acelaşi lucru pe care-l recită şi petenţilor. În anumite cazuri, se face referire şi la justiţie, care nu poate fi personalizată şi nu există cale către ea. Fireşte că-ntr-o lume ideală, toate aceste limitări ar fi normale. Numai că, în acea lume ideală, ar trebui să acţioneze legile, princiipile şi criteriile, şi n-ar mai fi nevoie de prim-miniştri, de miniştrii, de prefecţi, de senatori, de deputaţi, de primari, de funcţionari de stat şi obşteşti. La ce mai folosesc atunci aleşii, la ce mai folosesc numiţii, dacă singura lor gimnastică e datul din umeri?
Cu toate relele ei, societatea din care am ieşit, chiar dacă era minată de subiectivism şi voluntarism, mai respira prin destule gesturi de omenie şi de solidaritate. Eram doar scriitor şi ziarist, dar am putut ajuta, prin insistenţă şi dăruire faţă de oameni, mulţi compatrioţi să primească locuinţe, slujbe, medicamente, dreptate, obiecte de strictă necesitate şi altele. Acum sunt senator şi nu pot sprijini, de exemplu, măcar o familie din judeţul, unde am fost ales, să obţină o locuinţă. Paradoxul face ca nimeni să nu poată, în mod legal, rezolva astfel de probleme. Şi atunci, mă întreb, ce lume am construit şi construim? Înţeleg nevoia ca principiile să guverneze statul de drept. Dar nu înţeleg situaţia aberantă, în care nimeni nu mai poate face decât rău, că binele nu depinde de noi.
Nu ştiu dacă, printre cititorii mei, există cineva care ştie ce este o clupsă. Pentru orice eventualitate, o voi descrie eu. E o capcană, în care şoarecii intră uşor, dar nu mai pot ieşi niciodată, de sub mănunchiul de sârmă elastic la intrare şi strâns, rigid, ascuţit, când vietatea care s-a aventurat văzând hrana în capcană vrea să şi plece. Într-o astfel de clupsă, mi se pare că trăim noi. Am intrat uşor în ea, ne-au îmbiat hrana, libertatea, civilizaţia, dar nu mai putem ieşi. O astfel de lume, în care toţi putem face rău tuturor şi fiecăruia şi nimeni nu poate face bine, e o clupsă. Nu mă pot autoabsolvi, totuşi, de misiunea de a încerca, împreună cu oamenii luminaţi ai vremii mele, o cale de ieşire. Asta, măcar până va trece întreaga societate pe pilot automat.

O VESTE BUNĂ

Mă asupresc nemilos temele zilei. Nu mă lasă în pace nici amintirile. Cum aş putea să nu mă gândesc la scumpirea criminală a vieţii, într-o conjunctură istorică în care, treptat, au fost distruse toate pârghiile, prin care binele să mai poată ţine piept răului? S-a dat drumul furtunii şi ne mirăm că nimeni nu o mai poate opri şi că ferestrele şi uşile se zgâlţâie în tocurile lor, tocmai din cauza furtunii. Piaţă liberă, într-o lume bolnavă de profit şi de speculă! Reglarea preţurilor în jos, prin abundenţă de produse devine imposibilă câtă vreme preţul petrolului este jucat, după voia lor, împreună cu preţul gazului metan, de factori incontrolabili ai puterii ilegitime.
Ce pot eu face, ca om public, împotriva acestui curs toxic al lucrurilor? Mă urmăreşte, pe de altă parte, o altă imagine: marele scriitor român Marin Preda opunându-se, cu preţul vieţii, reintroducerii de către Nicolae Ceauşescu a realismului socialist în cultura română! Trebuie – ca martor ce m fost - să scriu în amănunt toată această poveste adevărată. Acolo trei oameni au fost actorii acestei incredibile scene, în care Marin Preda i-a spus lui Nicolae Ceauşescu că, dacă liderul reintroduce realismul socialist, el, Marin Preda, se sinucide. Grav. Cu economie de mijloace. Fără exces imaginativ. Şi a repetat aceeaşi frază: „Dacă reintroduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid”.
Imaginea banală a lui Marin Preda, în lumea literară, e aceea a unui mare scriitor lipsit de generozităţi civice. Sigur că Moromete avea şi curiozităţi, şi îngustimi, şi ciudăţenii. Dar, într-un moment de cumpănă pentru istoria culturii române, cum a fost acela în care se dorea revenirea la un model nenorocit şi vulgar de literatură, Marin Preda şi-a jucat, fără nici o urmă de mercantilism, viaţa. Că scena aceasta s-a întâmplat, nu încape nici o îndoială. Din păcate, însă, într-o lume a derizoriului, până şi un asemenea gest eroic a fost murdărit.
Ce interes aş avea eu să-l eroizez pe Preda? Sigur că, nemaifiind în viaţă doi dintre cei trei participanţi la respectiva clipă istorică, denigratorii lui Preda pot fabula. Dar eu voi aduce ultimul argument, invincibilul argument că lucrurile au stat aşa: profesorul Eugen Simion a strâns, într-o carte numită „Timpul n-a mai avut răbdare”, mărturii despre Marin Preda, la începutul anilor ’80 foarte curând după moartea scriitorului. Despre acest eveniment de conştiinţă eu am scris şi atunci. Şi, cum orice text, în care se făcea referire la Nicolae Ceauşescu, era cenzurat, iar când textul punea probleme atât de grele, el îi era arătat lui Ceauşescu, însuşi, este evident că povestea înfruntării de către Marin Preda a ideii lui Ceauşescu de a introduce realismul socialist, putea fi oprită de cei din jurul liderului sau chiar de lider.
Şi, dacă nici curajul meu de a relata, atunci, această încercare a puterilor, Ceauşescu-Preda, nu e lipsită de curaj, din moment ce era pus într-o situaţie unică liderul politic, obişnuit cu măreţia, de care uneori era în stare, ar fi fost o nebunie din partea oricui scria în epocă, să inventeze o asemenea situaţie de viaţă, deloc idilică. Dar oameni fără talent şi fără caracter au lucrat, în anii din urmă, împotriva acestei imagini a curajului şi conştiinţei de sine, imagine care ar fi trebuit să aibă şi o anumită însemnătate didactică pentru generaţiile de scriitori care urmau.
Multe, foarte multe se adunaseră în jurul meu, să mă eliberez de ele şi să le scriu. Dar s-a întâmplat ceva care m-a tulburat peste măsură. M-au vizitat doi români din Basarabia. Vasile Şoimaru şi Ioan Caliniuc. Ei mi-au adus o carte fenomenală, „Românii din jurul României”. O carte pe care Vasile Şoimaru a realizat-o în 5 ani, străbătând 100 000 de kilometri. Oameni cu adevărat serioşi, temeinici, iubitori de neam şi de ţară au pus umăr lângă umăr şi au împlinit acest monument tipografic, care costă oriunde pe lume foarte mult şi vine să confirme un fapt profund îmbucurător: românii nu au ieşit din istorie, ei există, oriunde li s-a întâmplat să-i arunce valul tulbure al timpului.
După atâtea veşti rele câte am auzit şi aud, iată în sfârşit o veste bună. Aceşti intelectuali de dincolo de Prut îşi riscă liniştea şi, uneori, viaţa, ca să adeverească existenţa românească. Între ei, împreună cu ei, un ziarist şi scriitor de super clasă: Vlad Pohilă. Revista noastră va publica, în mai multe numere ale sale, imagini semnificative, cuprinse în aceste pagini, care vibrează de o sfântă chemare către ţara întreagă. Mă înclin în faţa autorilor acestei capodopere. Doamne, ocroteşte-i pe români!

URARE

Muţumind pentru urările pe care mulţi dintre dumneavoastră mi le-au adresat şi pentru urările pe care ceilalţi nu mi le-au adresat, cu ocazia împlinirii celor 65 de ani, vă urez, dumneavoastră, prieteni şi adversari, banal şi radical: LA MULŢI ANI!

MORTUL ÎNVINGĂTOR

Ce ţară, ce morală, ce prăpăd,
Un fapt de viaţă mai grozav ca toate,
Un mort este votat majoritar
Şi-n clasament pe toţi cei vii îi bate.

Aşa a fost şi este şi va fi
Conflictul de-ntuneric şi de groază,
Un mort învinge pe cei vii la vot
Şi ei aproape cred că îi trişează.

Şi, vai, absurde autorităţi
Se strâng buluc şi judecă drăceşte
Şi îl declară pe învinsul lui
Învingător, doar pentru că trăieşte.

Şi mortului ce i-a învins pe vii
Nici nu au apucat să-i facă groapă
Şi-n primăria lui de-nvingător
E ordin ca petrecerea să-nceapă.

Şi proştii râd, în nebunia lor,
Întărâtaţi de liniştea nocturnă
Şi unul zice: hai să-l îngropăm,
La locul care-i place lui, în urnă.

Ce ţară, ce morală, ce prăpăd,
Politică de-a pururi surdo-mută,
Învingătorul se întoarce-n sat,
Dar voturile lor nu-i mai ajută.

Probabil, e-o parabolă, aici,
Chiar dacă nu o pomeneşte cartea,
Trăim învinşi în fiecare zi,
Iar, ca să biruim, plătim cu moartea.


17 iunie 2008

RĂSPUNSURI

Savin Badea
De ce sunt inutile polemicile? Din când în când trebuie să răspund.

Anonim
Bancuri vechi şi nu atât de originale

Thierry de Meulenaer
Mulţumesc, dar nu m-am preocupat să-mi traduc poeyiile. Dumneata ce crezi că ar trebui făcut?

Anonim
Nu e poezia mea, dar a circulat ca şi când ar fi fost a mea.

Vicvas
Da, ni se pun beţe în roate, dar primii care ne pun beţe în roate suntem noi.

Bibliotecaru
Ştiu că viaţa e toxică. Dar nu pot să ies din acest coşmar. Da, sunt deformate multe din cele pe care le-am făcut. Rămâne clar un lucru: îmi asum toată povara vieţii mele, aşa cum a fost ea, nu aşa cum e deformată ea. Dincolo, însă, de amănunte semnalez faptul că gândiţi foarte complex.

Darie Ducan
Bine, copile! Te rog nu mai ataca, în cele pe care mi le trimiţi, scriitori. Nu voi promova acest război fratricid.

Gigicapsunaru
Nu dezvolt polemici în direcţii despre care nu ştiu aproape nimic. Dar chestia cu tupeul mi se pare ciudată. Sac de curve puturoase? E o anumită plasticitate, aici, dar şi o insultă. Măcar să vă facă fericit nedreptatea pe care mi-o faceţi.

Nero
Poate.

Anonim
Nu ştiu.

Savin Badea
Obositoare această repetată poreclă!

Adrian Matetovici
Mă bucur să vă reîntâlnesc.

Ciprian Blidaru
Scrieţi cu gândul la oameni! Lărgiţi orizontul!

Savin Badea
Nu pot să mă arăt altfel decât sunt, aşa mă arăt. Apelul la „mânia proletară” e chiar aiurea.

Cristian Vasiliu
Ştiu versurile demult. Sunt cumplite şi plătite cu grijă.

Savin Badea
Mai exact ar fi să zicem „Prezint scuze”!

Gabriela Savitsky
Scrii frumos, domniţă!

Anonim
Ne obligaţi să gândim. Ceea ce e mult.

Radu Costea
Ştiu eu cât va dura? Sunt obosit şi n-am aproape nici un ajutor de la nimeni, de exemplu la „Flacăra”. De aceea nici n-am fost prezent, câteva săptămâni, cu nişte răspunsuri la problemele dumneavoastră.

Gabriela Marieta Secu
„Să mori pe câmp cu ţeasta zdrobită de aviaţia utilitară... şi ea, aviaţia – să nu ştie că, în loc de îngrăşăminte, a împrăştiat pe câmp creier de inginer agronom...” Fenomenal text! Sau „izolându-ne spre a ne iluziona” iarăşi memorabil!

Anonim
Şi dacă m-aş retrage de tot, la iarnă?

Un român
Bsarabia e din nou crucificată! Gravă e şi lipsa de reacţie a liderilor de la Bucureşti! Scrieţi-mi în amănunt povestea celor doi tineri, s-o publicăm în „Fl.A.P”

Vicvas
Iată părerea mea! (Flacăra sau Fanatik)

Liviu Ioan Mureşan
Da, sunt încă viu.

Anca
Nu aş dori să ne ocupăm excesiv de cei ce mă atacă. E treaba lor.

Gabriela Savitsky
Da!

Van Persie
Încercaţi inutil să mă umiliţi. Vă puneţi în locul generaţiilor de mâine în mod jenant. Ce loc 1 ocup eu azi, în manuale, de exemplu? Eu am răspuns unei provocări. Şi unde am strigat? Nu exagerţi nici cu abdicările de la limba română! Ce înseamnă „să râdă pe seama lor”? În orice caz, viitorul e imprevizibil pentru toţi, inclusiv pentru dv.

Anonim
Ar fi de recitit această frază: „Să fii contemporan cu Adrian Păunescu şi să nu înţelegi ce a făcut omul acesta şi ce face pentru fiinţa limbii române ţine deja de prostie sau chiar de incultură”.

DACĂ ÎI ARĂŢI CU DEGETUL, EI SE GĂURESC

În ura lui neagră împotriva mea, piticul halucinat Gobi Liiiiiceanu dă drumul, în numele editurii pe care o călăreşte de două decenii, unei minciuni ordinare despre mine. Am mai spus, în treacăt, săptămâna trecută că unul dintre puţinii oameni fără talent literar, pe care i-am cunoscut, îmi atribuie un lucru care mă consternează. Cică un poet, la Iaşi, ar fi dat foc unor cărţi ale unui alt poet şi eu aş fi fost acolo şi aş fi încuvinţat gestul. Mai mult decât atât, omul lângă care m-am situat de multe ori, în apărarea cauzelor bune, Nicolae Manolescu, aflând acestea toate, dă un comunicat în care, fără să-mi citeze numele, îmi citează calitatea de preşedinte al Comisiei de cultură a Senatului, şi mă mustră că aş fi spus nu am cum să-l condamn pe omul care a pus foc unor cărţi ale poetului M. Căr.
Trebuie să precizez că, la un telefon pe care mi l-a dat cineva, de la „Gardianul” şi care m-a întrebat ce părere am despre faptul că un poet a dat foc la Iaşi unor tabloide şi unor manele, am răspuns că nu pot condamna pe nimeni, fără să ştiu toate datele problemei, şi că nici chiar manelele şi tabloidele nu pot fi supuse flăcărilor. Chiar din titlul micului material care a apărut în „Gardianul” reiese că scurtul dialog s-a referit la presă. Nu înţeleg din ce colportaj de jeg a putut reieşi că eu sunt, Doamne fereşte, adeptul acestui fel de relaţii cu autorii.
Eu nu pot uita că, în 1971, Comisia de Partid şi de Stat, constituită pentru anchetarea cărţii mele „Istoria unei secunde”, a ordonat arderea acestei cărţi. Dar aşa se întâmplă toate, pe aici, pe la noi. Un ticălos lansează idea că eu sunt vinovat, eu precizez că nu am fost la Iaşi nu numai acum, ci de câţiva ani şi că nu am încurajat şi nu încurajez arderea ziarelor care nu ne plac, dar eticheta mizerabilă continuă să circule. Ce aş avea eu de făcut? Să-l arăt cu degetul pe Liiiiiiiceanu? Nichita Stănescu spunea memorabil că există nenorociţi atât de decăzuţi încât se pot găuri prin arătare cu degetul şi pot muri prin cădere în cur. Să fie dl Liiiiiiiiceanu unul dintre aceştia? N-am curiozitatea să aflu.

REDESCOPERINDU-L PE ION BRAD

Rareori mi-a produs cineva o atât de mare bucurie ca poetul Ion Brad, zilele trecute, când mi-a trimis cele două cărţi monumentale ale sale „Aicea printre Ardeleni” şi „Dincoace de munţi”. Mi-a fost drag Ion Brad, în zilele adolescenţei şi tinereţii, pentru foarte multe calităţi ale sale: talent, rigoare, respect pentru clasici, deschidere către cei tineri. Şi seriozitate. Mă şi plictisea atâta seriozitate la un om tânăr cum era Ion Brad, prin anii ’60. Mica bârfă literară nu-l ierta, însă nici nu-i putea reproşa mare lucru. Poate doar nişte gesturi de cuminţenie pe care noi, cei mai tineri decât el, le consideram oportuniste. Am avut şi conflicte, mai ales atunci când, din toată protipendada politică, potrivnică filmului „Reconstituirea”, al lui Lucian Pintilie, pieţei interne a făcătorilor de cultură le-a fost livrat numele lui Ion Brad, ca să aibă ce înjura lumea literară care eram. Şi, în genere, există o plăcere animalică a lupilor tineri de-a ajunge cu colţii la oasele lupilor mai bătrâni. Ion Brad a devenit ţintă, că era şi demnitar.
Nu ştiu prin ce miracol i s-a oferit postul de ambasador în Grecia. Fostul adjunct al ministrului culturii ieşea din ringul otrăvit şi-şi pregătea pentru viaţă lungă harul de poet şi cărturar. Grecia l-a potenţat pe Ion Brad, ca om, ca diplomat şi ca poet. Intelectualul din el nu s-a stins, ci s-a rafinat. Paradoxal, poezia lui s-a purificat în spaţiul socratic.
De câţiva ani buni, între Ion Brad şi mine punţile s-au refăcut. Mi-am amintit cu emoţie că el este primul „oficial”, ca deputat în MAN, care mi-a oferit, la vârsta de 22-23 de ani ai mei, un apartament, pe bulevardul Metalurgiei , în Berceni, pentru mine, pentru fosta mea soţie şi pentru fetiţa noastră, Ioana. Aşa a făcut Ion Brad: fără zgomot şi fără să se bată cu cărămida socialismului în piept, i-a scos din odăiţa de paiantă, în care trăiau, pe Constanţa Buzea şi pe Adrian Păunescu.
Multe dintre confuziile tinereţii au dispărut. Am renunţat, cu bun simţ, să-i mai judec pe oamenii care, în condiţiile date, au reuşit să păstreze nestinsă făclia culturii. Ion Brad e unul dintre ei. Toată generaţia lui merită iubirea şi recunoştinţa noastră: Labiş, Ion Gheorghe, Andriţoiu, Utan, Rău, Mugur, Stoian, Tomozei, Doina Sălăjan, Cârneci, Brad. Cele două cărţi ale poetului, ajuns la 80 de ani – la mulţi ani, Ion Brad! – şi pe care le-am primit de curând, sunt extraordinare. E în ele şi istoria, e în ele şi literatura, e în ele şi dramaturgia epocii, sunt în ele şi oamenii. Dragostea supremă a lui Ion Brad rămâne Ardealul. Fostul meu vecin din strada Sandu Aldea este una din acele veşti pe care ni le-a dat Ardealul, în veacul trecut, ca şi în acesta, că mai există valori, mai există statornicie, mai există speranţă.
Nu e vreme acum de citit cărţi, dar când va fi, când cu bună credinţă şi poftă de adevăr intelectualii români se vor aşeza, sub lumina unei lămpi, să se citească pe ei înşişi, cărţile lui Ion Brad li se vor deschide singure.
Repet: în ceea ce mă priveşte, nu m-am văzut de multă vreme portretizat, atât de cuprinzător şi de onest, ca în paginile marelui meu contemporan, Ion Brad, omul cărturarul, memorialistul, poetul şi fratele. Entuziasmul, cu care un om de calitatea extraordinară a lui Ştefan Andrei, vorbeşte despre Ion Brad, are un temei nou, lângă toate celelalte pe care ierepetabilul nostru ministru de externe le ia în calcul, atunci când îl consideră pe Ion Brad o figură reprezentativă a duratei româneşti.

FOTBALUL, VITRINA VIEŢII

Poate de aceea e atât de iubit fotbalul, pentru că e vitrina vieţii. Cum e – în datele lui esenţiale – fotbalul, este şi existenţa noastră. Povestea pe care v-o voi spune în cele ce urmează este povestea vieţii. Iată!
Dat afară, acum 8 ani, după ce calificase, fără nici o înfrângere Naţionala României, la Campionatul European, Victor Piţurcă ne-a scos, după 8 ani, din umilinţa bâjbâielii în zona ţintelor mici, a construit o echipă reprezentativă valoroasă şi a obţinut cu ea calificarea, de pe primul loc, la noul Campionat European. Chiar şi adversarii lui Piţurcă i-au recunoscut performanţa. Plusul de demnitate pe care îl dă dau unei comunităţi una din performanţele ei sportive nu a putut fi trecut cu vederea.
Tragerea la sorţi a grupelor europene a liniştit opinia publică românească, prin prezenţa noastră alături de cele mai mari trei echipe ale continentului,. Italia, Franţa, Olanda. Cum, însă, românul e visător, am început cu toţii să uităm cu cine urma să ne batem şi, din aproape în aproape, să sporim pretenţiile faţă de echipa lui Piţurcă. Au fost şi voci care au susţinut că vom fi campioni europeni. Nici autorul acestor rânduri nu s-a arătat prea sceptic.
Meciurile cu Franţa şi Italia ale României au potenţat această speranţă. Era evident că, indiferent de prudenţa care îi caracteriza pe tricolori, în teren, am jucat chiar de la egal la egal cu cele două mari puteri ale fotbalului european. După meciul cu Franţa, păream mulţumiţi. După meciul cu Italia, deşi luasem tot un punct, începusem să cârtim. Am găsit şi un vinovat că nu am învins Italia:. Mutu, super jucătorul care, ratase o lovitură de la 11 metri. Nu mai conta că el deschisese scorul cu un gol magnific. Nu mai avea consistenţă amintirea victoriilor echipei, datorate în primul rând, lui Mutu.
În această atmosferă, echipa României s-a îndreptat către meciul cu Olanda. Că Olanda ne va lăsa, până la urmă să batem., Ccă Italia şi Franţa vor rămâne în subsol. Că pe noi ne aşteaptă finala europeană. Nici autorul acestor rânduri nu a făcut excepţie, în pronosticurile sale. Şi am pierdut meciul cu Olanda: 0-2. Adversarii noştri nu au fost croiţi să ne scoată fotbalul din cap. În prima repriză au fost chiar amabili. Dar s-a văzut – deosebirea dintre cele câteva ateliere de manufactură ale României fotbalistice şi super industria sportivă a Olandei. A început demolarea lui Piţurcă, a lui Mutu, a lui Chivu şi a celorlalţi nefericiţi care, auziţi şi dv., ne făcuseră de râs, câştigând grupa preliminară. Căci în aceşti termeni au scris unele ziare despre naţionala de fotbal a României: ne-a făcut de râs.
Cine sunt ăştia care pretind numai victorii unei echipe de români, când ei, cei ce exprimă aceste pretenţii maxime, n-arată în domeniile în care muncesc, nici o performanţă? De ce nu au iubitorii ţintelor înalte spiritul lucid şi autocritic de a măsura ţintele pe care ei înşişi le-au atins?
M-am aflat, în studioul Realitatea tv, miercuri după amiaza, alături de doi muzicieni dintr-o trupă care ne-a şi reprezentat, din câte ţin minte, la un Eurovision. Când i-am vătut radicali, la începutul emisiunii, nu m-am putut abţine şi le-am reamintit că nici ei la Eurovision nu obţinuseră mai mult decât Naţionala României la EURO, ci chiar mai puţin. I-am întrebat, imediat: ce rezultate politice are România, ce rezultate economice are România, în ce domenii suntem mai buni ca în fotbal? Sigur, există şi excepţii încurajatoare. Dar toate sunt cam la fel într-o comunitate.
Ca vitrină a vieţii, fotbalul ne arată cruzimea infernală a decepţionaţilor, capabili să urască mortal pe idolii pe care i-au purtat, înainte de meci, pe umeri. În centrul Europei, componenţii echipei noastre şi oficialii ei au primit reproşuri, înjurături, ameninţări. N-a mai contat şi văd că nu mai contează cât a făcut România lui Piţurcă pentru noi toţi, n-are valoare decât negarea. Televiziunile, radiourile şi ziarele din ţară – ca să nu mai vorbim de cele străine – înjură vârtos parcursul nostru în Elveţia. Reporteri care nu ştiu să contextualizeze întreabă cine va răspunde. Cine e vinovat? Să răspundă pentru ce? Să fie vinovat pentru ce?
Şi eu am fost mâhnit că jocul fricos al echipei noastre naţionale a încheiat prea repede o aventură pe care o doream incomparabilă, în destinul nostru internaţional. Dar e prea urât ceea ce se întâmplă. Au ajuns, după cum mai spuneam, diverse publicaţii să susţină că Naţionala lui Piţurcă ne-a făcut de râs. De unde până unde? Am uitat tot? Am uitat că am terminat preliminariile pe primul loc, înainte de Olanda, Bulgaria, Albania?
Sau poate naţionala noastră este de vină că ne-a obişnuit cu nişte rezultate bune şi, când am revenit la o anumită linie normală, ne-a împins în decepţie şi ne-a lăsat libertatea de a o înjura. Uităm, în vâltoarea vieţii, că oamenii excepţionali nu apar la comandă şi că n-avem nici dreptul şi nici interesul de-a-i umili pe aceşti tricolori care au contat şi, dacă nu-i scârbim, vor mai conta în socotelile europene. O memorie bună este, în ultimă instanţă, un reper de moralitate. Cine nu ţine minte, nu merită.

CĂ-CĂ ASTERISCUL

Am învăţat, în aceşti ani, că regula din tenis, potrivit căreia cine se angajează în meciuri cu adversari inferiori, sfârşeşte prin a juca la nivelul lor, se aplică şi în presă. Oricât de amuzante ar fi, polemicile cu nişte veleitari, pe care îi umflă un fel de critică abuzivă şi fără gust, ele trebuie, pe cât posibil, evitate. Nu se poate lupta cu un asterisc. Nu se poate angaja o întâlnire sportivă cu nişte băieţi ale căror nume spun atât de puţin, încât trebuie însoţite de explicaţii.
De mai multă vreme, un anume Cărtărescu mă provoacă la polemici. Cred că i-am răspuns odată, excedat de obrăznicia iresponsabilă cu care călca în picioare elementare locuri comune ale etosului românesc. Disponibilitatea unui stacojiu înăbuşit ca el, de a-şi asuma, în numele poporului, din care crede că se trage, vinovăţii – în realitate inventate –, m-a lămurit asupra unuia din motivele pentru care este atât de mult promovat numele acestui parodist: el ştie să facă jocurile oculte şi să-şi învinovăţească ţara.
Felul în care un cetăţean al unei comunităţi ştie să-şi batjocorească apartenenţa este bine apreciat de corupătorii de popoare care, pentru a le domina, ştiu să le încaiere şi, în plus, să le culpabilizeze. Acest frânar intens şi neguros semnificativ se simte uşor când demonizează pe cei mai puţini neguroşi decât el. N-aş aduce în discuţie tocmai acest semn distinctiv, dacă nu aş fi observat cât de lejer împarte bietul orbitor vinovăţiile. Profesorul Coja i-a răspuns, la un moment dat, demonstrându-i că nici carte nu ştie, nici sensibilitate pentru ţara lui nu are.
Acum, de curând, uzurpatorul de abecedare a răspuns, cu nesimţire istorică, oamenilor de litere care au acuzat nebunia ministerului învăţământului, care a scos, la bacalaureat, capitole din cărţile şcolare, capitole privitoare la Eminescu, Caragiale, Creangă, ca să facă loc, - în istoria literaturii române! - unui raportor politic european, care are tot atâta legătură cu literatura română, câtă are gamela soldatului cu luceafărul de ziuă care se reflectă în ea.
Dar conspiraţia împotriva literaturii române, de fapt conspiraţia împotriva identităţii noastre, e mai veche, Eminescvu însuşi fiind atacat îndelung şi murdar, de nişte cărtăreşti din aceştia, care mai urduroşi, care mai buboşi, care mai sticloşi. Acum, atacul împotriva identităţii naţionale, exprimată prin scriitori, escaladează.
Numai nişte analfabeţi agresivi ar fi putut obliga elevii, care absolvă ultimul an de liceu, să înlocuiască paginile de mare literatură română cu bucăţi din pereţii closetului public proiectat de Traian Băsescu şi construit de V Tismăneanu şi zilierii lui. Fireşte, preşedintele Băs a şi salutat acţiunea nemernică a ministerului învăţământului împotriva elevilor. Manipulare politică la nivel de ordură! Complot împotriva lui Eminescu şi a culturii române, ca să vomite în spaţiul ei Tismănenii şi să se Kacinski băseştii.
Asupra acestor chestiuni voi reveni. Ele, oricum, dau măsura dezastrului moral pe care-l pregăteşte această dreaptă nazistoidă în România şi în cultura română. Altceva, însă, mă scârbeşte, cu asupra de măsură. După ce că e protejatul tuturor celor şantajaţi de băsescul său, după ce că acolo unde nici cu gândul nu gândea, e prezent prin literatura lui uşurică şi stupizică, împotriva căreia eu încă nu am scris, Cărtărescul acesta a declarat de curând că oamenii care nu suportă tupeul analfabet, de a fi scoşi clasicii literaturii române din cartea de literatură şi de a fi puşi în locul lor raportorul cutare şi tismăneanul cutare, vor de fapt să introducă pe Adrian Păunescu în cartea de română. De parcă asta ar fi o anomalie! De parcă nu ar fi suficient de urât gestul prin care sunt prezenţi tot felul de parodişti, dar lipsesc nume mari ale literaturii române!
Nu m-am revoltat niciodată, până acum, împotriva imensei nedreptăţi că, printr-o conjuraţie de tip mercantilo - fascist, eu, poetul atât de cunoscut şi iubit de concetăţenii mei, eu, omul de cultură care i-a bătut în toate clasamentele pe cei ce îl invidiază şi îl înjură, având locul 1, la nivelul întregii literaturi, locul 2 sau 3 în competiţia cu marii actori şi regizori ai perioadei, eu trebuie să suport interdicţia de a fi prezent în manulalele de literatură şi să mă las agresat de tot felul de analfabeţi şi instrumentişti ai ororii. Repet, Cărtărescu e, Păunescu lipseşte. Dar, în trivialitatea lui arogantă, tot Cărtărescu atacă. Şi bănuieşte, fără ca vreunul dintre cei ce au protestat, pentru gestul prin care s-a fraudat cultura română, să fi spus vreodată că Adrian Păunescu ar trebui să intre în cartea de literatură, cum ar fi normal să şi fie, că despre asta e vorba. Despre absenţa lui Păunescu.
Ce ar fi ca tetea să aibă dreptate de această dată? Ce ar fi să fie, aşa cum simte el, înăuntrul lui şi-l ia gura pe dinainte şi o şi spune public! Ştiu că mai sanitar era pentru mine să nu-l bag în seamă pe bătrânul puradel, pornit să devină stărestoi. Am tot zis că nu mai polemizez cu neantul, dar mi s-a părut prea abjectă toată această punere la cale. Aşa că, de acum încolo, îmi însuşesc sugestia pamfletarului şi mă voi bâlbâi când o să fiu obligat să pronunţ numele stabornicescului meu contemporan: căcărtărescu. Şi voi trage de două ori apa, pentru această bâlbă intenţionată. Noapte bună, asterisc obraznic!

CLIMAT CONFUZ

Semnalam săptămâna trecută surplusul de abjecţie al perioadei electorale recente. Era imposibil ca respectivul climat să nu ducă la crimă. Crima s-a produs. Odată cu ea, au apărut şi au înflorit şi învinovăţirile politice, comerţul de pete şi insinuările fără temei. În România, după cum se observă cu ochiul liber, totul e posibil. Vulcanii noroioşi s-au întins peste tot şi bolborosesc. La fel de grav este, însă, şi faptul că, după ce se murdăresc unii pe alţii fără jenă, actorii politici se îmbrăţişează cu dăruire şi suflete curate. Producţia de noroi e detestabilă. Dar cinismul cu care se uită războaiele noroiului e şi mai urât.
Nu ştiu de ce nu poate dl. Traian Băsescu să devină patriarhul politic al României şi vrea neapărat să fie ţârcovnicul PDL, umblând cu căldăruşa pe lângă diverşii candidaţi ai acestui partid. Ţârcovnic anti constituţional! Convins că tot ce atinge domnia sa devine aur, preşedintele a început, de un timp încoace, coborâşul.
În PDL sunt destui oameni de calitate. Ei merg pe bicicletă şi fără să-i ţină preşedintele Băsescu de şa, în ideea că îi ajută. Sunt şi cazuri în care prezenţa băsescă a sporit şansele unora dintre trimişii pedelişti în bătălii. Mai numeroase au devenit cazurile în care punând mâna pe ei, ca să-i blagoslovească, Traian Băsescu i-a scufundat pe cei care i-au acceptat mâna de ajutor şi de îngropăciune. Dar a contat, şi calitatea propriuzisă a celor băgaţi în seamă.
Una dintre cele mai sinistre caricaturi ale politicii româneşti, unul Radu Derceanu, sau Rabu Driceanu, sau Brabu Berceanu, se umfla în piepţi că va lua el Doljul şi va termina cu social democraţii şi cu liberalii. Cetăţean semianalfabet, recrutat dintre sfertodocţi, apropitar straniu de restaurante, bodegi, benzinării şi vodkcării, el nu a explicat niciodată de unde are el banii aceştia, dar este autorul prpădului nuclear din mineritul românesc, pe care l-a desfiinţat, când a condus ministerul industriilor.
Un om modest, inteligent şi la locul lui, numit Ion Prioteasa, dădea cu mătura prin judeţ, când a venit, ca în poezia „Lordul John” a lui Coşbuc, scheletul cel mai vioi din vitrina lui Petre Roman şi Traian Băsescu, numitul Berecleanu. Şi, puţin supărat de ceea ce urma să facă, Prioteasa l-a luat pe Berceanu de turul pantalonilor şi l-a aruncat peste gard, învingându-l la un scor, mai jos de care încep parangheliile de pe maidan. Bărbuceanu a resimţit în plin lovitura, i s-au schimbat fălcile între ele şi a început să orăcăie, să schiaune, să blesteme. El cică ar fi vrut anularea alegerilor. Începuse, perversul, să guste bobâlnitura, îi plăcea, pachetului de tacâmuri care e, căderea în singurul cap cu care gândeşte, ăla de sub cureaua pantalonilor. Din păcate, autorităţiile de resort nu au înţeles durerea căţeluşului berc şi nu i-au bandajat biografia. I-au lăsat-o aşa, să o calce Băsescu în bocancii lui de punte de vapor.
Începuseră, în acest context, discuţiile, în fiecare judeţ, pentru majorităţiile din consilii. Unii lideri nu au ezitat să vadă şi mai departe de orizontul momentului şi s-au gândit la o alianţă PSD – PNL pentru alegerile generale. Se cunoaşte faptul că unii liberali, nu dintre cei mai autentici, au greaţă de colaborarea cu stânga. Când vorbesc despre PSD, ei participă la strâmbăturile mai generale ale diverselor partide şi ale diverselor organe şi orgasme de presă, care identifică stânga cu sida. Şi merg pe burtă. Ca şi când proeminenţa fundului nu ar chema la boli de tip Sida.
Între cei care au strâmbat din nas, recent, la ideea unei alianţe PSD – PNL, s-a înscris, curios, şi unul dintre cei mai talentaţi oameni politici ai momentului, Crin Antonescu. Mai mult decât atât, într-o ieşire la televiziune, Crin Antonescu a început să pună condiţii PSD, în sensul ca PSD să fie de acord cu taxa unică şi, în acelaşi timp, să se despartă de unele acţiuni ale sale din perioada postdecembristă. Între momentele de care ar trebui să se despartă PSD, fireşte, este şi cel referitor la mineriade. Elegant în atâtea ocazii, Crin Antonescu a devenit inelegant, chiar absurd, în felul în care a prestins PSD, în fond, să-l atace pe Ion Iliescu. Personal, nu cred că neapărat tot ceea ce a făcut Ion Iliescu în viaţă este perfect. Am destule lucruri, în care m-am despărţit de o atitudine sau de o acţiune, de mai multe atitudini, de mai multe acţiuni ale lui Ion Iliescu.
Numai că, prin compararea lucrurilor pozitive şi a lucrurilor negative din activitatea lui Ion Iliescu, prin compararea lui Ion Iliescu cu ceilalţi lideri postdecembrişti, nu pot să nu observ că Ion Iliescu iese bine. Uneori, iese foarte bine. Dacă doreşte Crin Antonescu, putem să ne batem, la o emisiune de televiziune, pe această temă, dar şi pe tema liderilor liberali şi a acţiunilor liberale, din perioada Iliescu. Talentatul retor al PNL, vorbeşte cu PSD într-un fel care presupune supremaţia PNL faţă de PSD. Adică, vedeţi dumneavoastră, boierii de la PNL pot, în anumite condiţii, să îngăduie pe lângă dânşii, nişte plebei de la PSD.
Îl rog pe domnul Crin Antonescu să nu se refere la PSD ca la o Lalea Antonescu. Nu e cazul. De pe ce temei de voturi vorbeşte dumnealui? O alianţă social-democrato-liberală este nu numai posibilă, dar şi necesară. Dar nu sub imperiul acestui ton trufaş, cu condiţionări umilitoare şi nemotivate. PSD are imperfecţiuni, erori, eşecuri, neîmpliniri. Dar PNL? Crede Crin Antonescu că, de la această intrare a fiecăruia în rufele celuilalt şi de la reproşurile de fond pe care şi le pot face partidele în cauză, ar putea porni o alianţă a celor două partide, care şi-ar asuma greaua sarcină de a conduce România, cu PDL în opoziţie şi cu Traian Băsescu defectând mereu cârma?
Puţin mai multă luciditate, puţin mai mult bun simţ şi puţin mai mult respect pentru realitatea fiecărui partid, s-ar impune, spre a nu pedeliza şi băsesciza România! Într-un asemenea climat confuz, cu abdicări şi cu deraieri, cu trădări şi cu vânzări, cu acuzaţii şi cu judecăţi sumare, nici ţara nu e în siguranţă, nici oamenii nu pot aspira să fie liniştiţi.

SUFOCANTA ABJECTIE ELECTORALA

Numai când coboram din trenurile îmbâcsite ale anilor 50, trenuri în care parcă existau numai bilete fără loc, ferestrele erau murdare, uşile se deschideau greu, nu era apă la toaletă, iar oamenii ajungeau să se urască, fie şi numai că fiecare dădea impresia că ia locul celuilalt, numai atunci (şi poate nu totdeauna atunci), mă simţeam ca în această repetată şi mizeră campanie electorală. Probabil mi s-a fixat în creier imaginea campaniilor electorale curate şi riguros programate din vremea socialismului. Fără a le regreta pe acelea, mi-e din ce în ce mai greu să le suport pe acestea.
Constat cu tristeţe că ne-am şi obişnuit cu această câinească şi înjositoare luptă a noastră cu noi înşine. Oameni care şi-au fost prieteni, oameni care au împărţit o bucăţică de pâine şi o bancă de facultate, oameni care îşi învaţă copiii să fie cinstiţi şi nobili, ies în public şi-şi dau drumul la gură, se spurcă nemilos şi fără neapărat o legătură reală cu faptele.
Poate că era fatal ca recuperarea dreptului la democraţie să ajungă, prin balans, la această formă grotescă a parodiei sinistre. Din literatura consacrată alegerilor de altă dată, nu numai din cea caragialescă, reiese, în ultimă instanţă, şi această mizerie. Încredibil, oameni din generaţia tatei, născuţi în anii primului război mondial, idilizează alegerile, pe care scriitorii le satirizează. Până de curând, aveam incertitudini, în această privinţă. Nu ştiam, pur şi simplu, dacă nu cumva satiricii pun de la ei, îngroşând liniile şi batjocorind realităţiile. Acum, însă, mă sufocă nişte certitudini triste: nu am ştiut şi nu ştim să administrăm libertatea.
Sigur că nicăieri în lume alegerile nu sunt nişte chermeze. Sigur că oamenii, conflictuali prin natura lor, devin superconflictuali, când mai mulţi dintre ei intră într-o competiţie deschisă, cu prisos de candidaţi şi cu deficit de locuri eligibile. Sigur că şi madam Clinton şi domnul Obama s-au înjurat şi s-au cotonogit. Dar abjecţie ca în spaţiul carpato-danubiano-pontic poate fi găsită cu greu, în lumea de azi. Galeria de caractere umane plesneşte de atâta aglomeraţie: hoţul spăşit, ticălosul cucernic, curva reşapată, fraudacul tinerel frauditoriu, beţivul moralist, arbitrul jucător, populistul gelos, comunistul anticomunist, frânarul vitezist, zeci şi zeci de tipuri de personaje, fiecare contradictoriu în sine însuşi.
Şi, totuşi, din viermuiala insalubră a întregii societăţi româneşti, rezultă şi un pic de lumină. Parcă e mai bine aşa decât în situaţia îngheţată şi aseptică, în care alegerile îşi aveau câştigătorul stabilit de la centru. Chiar şi efortul de a fura alegerile devine un indirect şi emoţionant omagiu (negativ) adus democraţiei, chiar dacă bazele respectivului efort sunt putrede şi meschine. Senzaţia de îmbâcseală şi foşgăială, pe care după o lungă şi lentă călătorie cu un tren de margine de ţară, cu băncile sparte şi cu toaletele defecte, senzaţie pe care o regăseam în memoria mea, ca să echivalez ceea ce am simţit în aceste zile, în care oamenii nu s-au mai simţit obligaţi să rămână oameni, m-a urmărit până în ziua în care am ajuns la Turneul Regilor de la Bazna.
Şi acolo era o competiţie. Şi acolo erau un joc bani, glorie şi putere. Şi acolo oamenii au păreri diferite şi confruntări, tocmai din această cauză. Dar ce deosebire de atmosferă! Ce nobilă e relaţia de fiecare clipă a campionilor între ei! Am stat de vorbă mai mult cu Elisabeta Polihroniade, Boris Spaasky şi Mihai Şubă. I-am văzut unul lângă alţii pe concurenţii acestui turneu, organizat excepţional de Romgaz, dar totul se petrecea într-o atmosferă limpede şi respirabilă.
Senzaţia că oamenii nu mai pot trăi unul de altul, pe care am avut-o urmărind diverse etape ale bătăliei politice din ţara mea, nu s-a regăsit deloc, în lucrurile pe care le-am trăit şi simţit, urmărind lupta pentru supremaţie a micii olimpiade de la Bazna. Câtă vreme politica nu se întoarce către oameni şi nu determină, în cei care o fac, nu dorinţa de a-şi ataca , de a-şi înjosi şi de a-şi distruge adversarii, ci vocaţia de a demonstra că sunt mai buni decât adversarii lor, că au proiecte mai interesante decât adversarii lor şi că sunt mai oameni decât adversarii lor.

UMANITATE SUB ESCORTĂ

Suntem umanitatea sub escortă,
Mărşăluim îngenunchiaţi sub cer
Şi, vai, pământul nu ne mai suportă
Şi ne înghite, ospitalier.

Se crapă-n două piatra canibală,
Ca să mănânce oameni vii, la prânz,
Şi, sub cumplita cerului rafală,
Oceanele au izbucnit în plâns.

Şi între timp ne-ntemeiem pe ură,
Ne urmărim, ca să ne facem rău,
Venin universal în stare pură
Şi fiecare cu aportul său.

Clădim civilizaţii arogante,
Ca semn că nu ne pasă de nimic,
Şi brusc vulcanii o pornesc pe pante
Şi orice lider redevine mic.

Ceva se-ntâmplă şi-n afara noastră
Cum se întâmplă şi în noi, curent,
Şi sar civilizaţii pe fereastră,
Pe când se sparge Ţara-Continent.

Nimic din tot ce e n-o să rămână,
Computere, maşini şi sateliţi,
Într-o secundă totul e ţărână
Care-şi resoarbe îngerii striviţi.

Se prăbuşeşte ultimul orgoliu,
Averea nu mai are nici un rost,
Când milioane de chinezi în doliu
Se reculeg, plângând, pentru ce-a fost.

Aceasta e o lume nebunească,
Pe care noi n-o mai putem salva,
Menită şi să scadă şi să crească,
Purtând principiul răstignirii-n ea.

Pe-aici, prin valea noastră fără milă,
Progresul se plăteşte prin regres
Şi vanitatea se transformă-n milă,
Ne naştem des ca să murim mai des.

Şi ca într-o demonică risipă,
Cu bine şi cu rău, în terci egal,
Pământul ne înghite într-o clipă
Şi, iată, ce e mal devine val.

Se anulează ură şi iubire,
Culorile se prăbuşesc în iad,
Şi, brusc, maternităţi şi cimitire
În gropniţe necunoscute cad.

Suntem umanitatea condamnată
Să-ndure cald şi rece, fel de fel,
Vin cu dobândă notele de plată
Şi nu mai sunt instanţe de apel.

Ce lume, ca o tragică amantă,
Asasinată de instanţe reci,
Şi amintirea ei halucinantă
Din creier ni se stinge pentru veci.

Cândva, vreun greier dacă o să poată,
Va mai cânta peste pustiu, cri-cri,
Despre o lume care-a fost odată,
O, biata noastră lume scufundată,
O lume care nu mai poate fi.


Adrian Păunescu 19 mai 2008

ROMÂNI PRIN EUROPA

Pe această uşă,
Astfel scriu stăpânii:
Interzis să intre
Câinii şi românii.

Umblăm prin Europa ca bezmetici,
N-avem de lucru, n-avem bani de pâine,
În vremurile când nu mai contează
Deosebirea dintre om şi câine.

Acesta e şi continentul nostru,
Plutim incestuos din ţară-n ţară,
Copiii-nvaţă multilingv, cerşitul,
Cum pot şi omorî şi să şi moară.

Şi nimeni nu ne mai întinde mâna,
Decât cu viclenia jucăuşă,
De-a ne o prinde şi de-a o închide,
Cu minimum de riscuri, în cătuşă.

Noi suntem infractorii de serviciu
Ai Europei, care stă la pândă,
Aşa cum e cu alţii iertătoare
Ea ca pe sclavi încearcă să ne vândă.

Părinţii şi copiii mor, prin ţară,
Şi noi de noi ne-străinăm cu toţii,
Purtând pe umerii trudiţi şi gârbovi
Cămaşa rece a străinătăţii.

În plină degradare, zi şi noapte,
Invidia şi dorul ne apasă,
Ne lenevim, ne pervertim, ne ducem,
Că n-avem loc şi rost la noi acasă.

Umblăm prin Europa fără ţintă,
Ca nişte zilieri, de azi pe mâine,
Furăm şi siluim, mai şi ucidem,
Români la rangul dintre romi şi câine.

15 mai 2008 Adrian Păunescu

MAI MERITĂ SĂ TRĂIM

În această primăvară tulbure, cu atâtea dezastre şi umilinţe, omul de spirit care este Dan Voiculescu, a reuşit să ducă la un prim bun sfârşit iniţiativa sa de a acorda un mare premiu românilor de vârf. Au fost nominalizaţi câţiva artişti, oameni de ştiinţă, oameni publici, Tudor Gheorghe, Grigore Leşe, primarul Johannis şi inventatorul Justin Capră. Hotărârea a fost luată de către o comisie obiectivă, condusă de preşedintele Academiei, Ionel Haiduc. În prima sa ediţie, premiul – 3 miliarde de lei vechi – a revenit inventatorului Justin Capră. Am aflat câte ceva despre reuniunea în cauză, de la Grigore Leşe, care a avut nobleţea şi tăria să îmi spună că, într-adevăr, la Justin Capră trebuia să meargă marele premiu.
Am urmărit ulterior câteva secvenţe de la sărbătoare. Am revăzut pe Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Regele Mihai, Călin Popescu Tăriceanu, Viorel Păunescu, bucurându-se alături de îndrăzneţul generator al premiului, prof. univ. Dan Voiculescu. Am fost, desigur, rănit, că nici în calitatea mea durabilă de scriitor şi ziarist, nici în calitatea momentană, de preşedinte al Comisiei pentru cultură din Senat, nu am fost invitat la această sărbătoare. Erau câteva zeci de considerente pentru care nu se cuvenea să fiu uitat. Ultimul dintre ele e cel mai flagrant.
Între multele bătălii pe care le-am dus, în cei 12 ani, cât am condus revista „Flacăra”, la loc de cinste a fost cea privitoare la inventatorul Justin Capră. Ştiu că, în vremuri grăbite, tulburi, din nou tulburi, trecutul aproape că nu mai contează. Mă uitam la unii dintre cei pe care momentul de triumf al lui Justin Capră i-a găsit pregătiţi să surâdă şi să comenteze. Le e relativ uşor să intre în această dramaturgie, la a cărei parte de confruntare şi risc n-au participat. Când eu şi colegii mei de la „Flacăra” ne băteam pentru gândire originală românească, invocându-l în sprijin pe însuşi Nicolae Ceauşescu, care ceruse, la un moment dat, un spor de gândire originală, cugetătorii inspiraţi de astăzi îşi vedeau de cu totul alte treburi şi, eventual, mai şi râdeau batjocoritor, arătându-ne cu degetul pe noi, cei cutreieraţi de frenezia riscului, în bătălia pentru nou.
Fireşte, nu-mi închipui că ar fi posibilă o recompensare onestă a luptelor mele de atunci. Dar nici neglijarea eforturilor pe care le-am făcut, fără nicio acoperire, afară de buna-credinţă, nu e o soluţie echitabilă. Fireşte că mi-e drag Ion Iliescu, mă bucur ori de câte ori îl văd între oameni care-l respectă şi-l onorează. Dar de numeroşii Justini Capră ai istoriei predecembriste m-am ocupat eu. Nici Emil Constantinescu nu-mi mai e antipatic, observ schimbări pozitive în gândirea şi exprimarea sa. De ce n-a acţionat nimeni, în afară de Octavian Paler, Ion Mânzatu şi Alexandru Mironov, pentru eliberarea inventatorilor şi descoperitorilor de sub teroarea birocraţiei şi cenzurii?
L-am sunat pe Capră, imediat după ce am aflat. Ne mai văzusem acum vreo două luni la Boldeşti – Scăieni, în cârciumioara omului extraordinar care este Horia Oţoi. Aud că inventatorul ar avea 80 de ani. Nu-mi vine să cred. Oricum, La mulţi ani! M-am bucurat, în scurtul nostru dialog de dimineaţă, că reporterul revistei noastre, Alex Dumitriu, va fi bine primit în această după-amiază de miercuri, pentru a-l contacta, ca să-i dedicăm omului de puternică gândire originală un spaţiu semnificativ în numărul de azi al revistei: „O zi din viaţa lui Justin Capră”. M-au cuprins amintirile. M-au încercat lacrimile.
M-au chemat speranţele. Prea mulţi oameni de valoare au murit în ultimii ani ca să nu fiu îngrijorat şi abătut. Dar dacă un mecanism, pus în mişcare de neliniştitul şi încăpăţânatul intelectual, care e Dan Voiculescu, ajunge să ofere unui om de calitate excepţională, cum e Justin Capră, un mare premiu, mai mare decât toate premiile existente în România de azi, înseamnă că mai avem dreptul la fericire şi că n-am murit de tot. Neglijat încă o dată, sfidat încă o dată, am puterea să trec peste rănile personale şi să le propun contemporanilor o soluţie simplă şi radicală: să ne bucurăm.

VIERMELE KAGHEBISTO-SECURIST

Un timp n-am băgat în seamă faptul – de tot ciudat – că un securist de la Bucureşti s-a refugiat la Chişinău, ca să-şi poată da, vorba cântecului, aroma pe faţă: kaghebist ireversibil. Nu un kaghebist oarecare, nu doar un funcţionar al întunericului pânditoriu, ci un vierme de kaghebist, un vierme de securist, un vierme de vierme. Care e, pe scurt, situaţia acestui făt al zoologiei inferioare? Cum e posibil ca, într-o perioadă istorică, în care au căzut atâtea zăvoare, acest vierme să se ataşeze zăvorului de tip Voronin? Existenţa lui, în formă de flegmă versatilă, nu ne-ar deranja, dacă reangajatul kaghebist, dacă putoarea care încearcă să-l cloneze pe Beria, nu s-ar ocupa, cu o dementă sârguinţă, de cauza românească.
Pripăşit în sistemul gastrointestinal al bolşevismului de tip cioară vopsită (Voronin chiar asta înseamnă, corb!), animalul monocelular şi-a găsit vocaţia, intrând în slujba odioasei restauraţii staliniste de la Chişinău. Polcovnicului stacojiu îi place viermele. Polcovnicul imperiului ţarist se prăpădeşte de fericire, când viermele kaghebist îi mai îndeplineşte câte-o dorinţă, mai sare la beregata câte unui român. Şi nu sunt puţini cei care poartă la beregăţi semne ale sârguinciosului belitor de oameni.
M-am ocupat, nu de mult, într-o declaraţie politică a mea, făcută de la tribuna Senatului României, de crima pe care-o săvârşeşte regimul ciorii vopsite, prin aceşti viermi kaghebişti din alte existenţe de tip giardia sau de tip limbric, împotriva valorilor româneşti din aşa-zisa Republică Moldova şi din România de dincoace de Prut. Îl revăzusem pe Grigore Vieru, aproape prăbuşit, de tot ce i se-ntâmplă în acea parte de ţară în care s-a născut şi căreia i-a adus gloria şi am reuşit să aflu ce face acest conţăitor de profesie, ca să compromită, să asasineze elitele doritoare de adevăr şi dreptate, de dincolo de Prut.
Prietenii mei, scriitori basarabeni, cu care am comentat această anomalie a istoriei, ca un român de la Bucureşti să trădeze România, în Chişinăul bolşevizat, pentru slugile imperiului de ocupaţie, semnalau, cu stupoare, ospitalitatea pe care i-o oferă publicaţia „Moldova suverană”, oficiosul partidului comuniştilor, acestei scursuri blenoragice. Se vede treaba că voroninii au nevoie de criminali profesionişti, în disperarea lor de a constata că istoria merge în altă direcţie şi că amatorii lor nu sunt nici măcar la înălţimea celorlalţi profesionişti ai terorii şi crimei, de la Tiraspol, unde Antifeev lucrează, nu glumă.
Ce monstruozitate! Ce josnicie! Ce noroi de gubernie desprimăvărată! Să fii tu securist român, să nu plăteşti pentru niciuna dintre nenorocirile pe care le-ai produs, să iei calea Basarabiei crucificate şi, acolo, să te pui în slujba puţinelor dar nemiloaselor forţe antiromâneşti, ca să obţii o casă şi câteva zeci de arginţi, plus un fel de celebritate odioasă, plus sila generală, astea toate contrazic flagrant şi cinic orice evoluţie istorică.
Oameni care au coborât din maimuţă s-au mai văzut, deşi mărturiile lipsesc, dar oameni care să se gudure de bucuria restauraţiei şi să sară înapoi în maimuţă, nu numai că nu s-au văzut, dar nici nu se vor mai vedea. Conţiu, viermele securisto-kaghebist, a sărit înapoi în maimuţa din care tocmai părea că ar fi coborât. Prestaţia lui, în această uzină producătoare de infecţie, care e oficiosul bolşevic de la Chişinău, reprezintă, cu o perversă strălucire, performanţa cea mai de jos a securităţii române şi a condiţiei de român, în general. Sunt stupefiaţi oamenii de o minimă condiţie ai Basarabiei că a venit de la Bucureşti un asemenea monstruos vierme, să atace şi să compromită, să distrugă dorul de România întreagă al celor mai pătimiţi dintre români, care au fost şi sunt basarabenii.
Am fost şi rămân un apologet al desfiinţării pedepsei capitale, dar, în cazuri cum e acesta, în care trădarea de ţară capătă aspecte patologice, nemernicul tresăltând de voioşie că pătează istoria, că învinovăţeşte conştiinţele curate şi că amână sorocul fericit, parcă mi-ar fi dor de o judecată cinstită, de o condamnare la pedeapsa meritată a acestui vierme bălos, care, oricâte nenorociri punctuale ar produce atacând valorile româneşti, nu-şi poate depăşi performanţa supremă, aceea de a le demonstra basarabenilor, prin chiar fiinţa lui de nevertebrată, că ei nu trebuie să idilizeze, că nu trebuie să-şi facă iluzii, că trebuie să fie lucizi: există şi la Bucureşti crescătorii de viermi! Conţiu ar trebui condamnat la scufundare definitivă în produsul fecaloid al minţii lui bolnave, de trădător târâtor.

PARADOXAL, SUNT PREZENŢI BLAGA ŞI ORBAN, LIPSEŞTE DIACONESCU

Când apropii prea un mult un text de ochi, rişti să nu-l mai vezi clar. Când eşti prea aproape de un om, rişti să nu-l mai vezi clar. O situaţie recentă m-a obligat să gândesc din nou în acest fel. Despre ce e vorba. În această perioadă tensionat-electorală, fiecare spaţiu publicistic devine important. Nici revista noastră nu a fost ocolită de această şansă. Cei doi candidaţi ai celor două partide de dreapta ale momentului, Vasile Blaga (PDL) şi Ludovic Orban (PNL) şi-au rezervat, pentru ultimele două săptămâni electorale, câte o pagină în „Flacăra lui Adrian Păunescu”. Un necunoscător al contextului politic românesc s-ar putea să aibă un şoc, dând cu ochii de aceşti doi lideri politici ai dreptei româneşti, în săptămânalul unui om de stânga. Dar surprinderea ar putea fi numai a celor neintroduşi în atmosfera reală din această ţară. Este un dat al ei (şi nu din totdeauna!) posibilitatea acestei comunicări. După opinia mea, împrejurarea este şi un semn de progres, în raport cu ura, care electriza, în anii trecuţi, relaţiile dintre membri unor formaţiuni politice diferite. Duşmănia a cedat, în unele ocazii, locul adversităţii încurajatoare.
Dar, în această neaşteptată colaborare, în care nici unul, dintre cei vizaţi, nu cedează nimic din poziţia sa, este şi o dovadă de inteligentă practică, de care se învrednicesc Vasile Blaga şi Ludovic Orban. Numai şahiştii amatori nu ţin seama de realitatea, conform căreia fiecare pion, deci fiecare vot, contează, la finalul partidei. E de neglijat un electorat de câteva mii de oameni, cât înseamnă corpul de cititori flăcărişti, mai cu seamă că, nefiind foarte mulţi, ei sunt totuşi foarte devotaţi şi foarte buni căuzaşi?
Dar dacă liderii dreptei, care se află în competiţie, pentru Primăria Capitalei, s-au depăşit pe ei înşişi, interesaţi de fiecare vot posibil, în mod curios, stupefiant pentru mine, semnificativ pentru felul stângii de a trata uneori lucrurile, candidatul PSD, intelectualul subţire care e Cristian Diaconescu, nu e prezent, cu un material publicitar minim , în această săptămână, în revista noastră, deşi discutasem la telefon şi căzusem de acord, în principiu, că nu i-ar face nici un rău această prezenţă. Poate că sunt zile complicate pentru colegul şi prietenul nostru. Poate că dumnealui consideră prioritară prezenţa la radio, la televiziune, în ziare, nu într-un săptămânal de stânga.
Îi doresc tot binele social democratului bucureştean şi tuturor social democraţilor oneşti şi constructivi, la a căror stare de spirit sunt eu însumi parte. Dar mă tem că năravul de a nu vedea un la o valoare, tocmai pentru că îţi e foarte apropiat, repetă ciudăţenia că apropierea unui text de ochi îl face aproape de necitit.
Fireşte, ca director al revistei, puteam să n-am această deschidere, de a găzdui, în paginile ei, adversari politici. Dar eu sunt, nu un politician (în primul rând) ci un om al ţării mele. Eu nu dezvolt duşmănii, ci doar, maximum, adversităţi. Cunosc înţelesul profund al noţiunii de empatie. Cred în ideea de competiţie loială. Şi n-aş vrea să ajung la concluzia că, pentru a mă bucura de o apreciere meritată, din partea colegilor mei de mişcare politică, ar trebui să mă depărtez de ei. Semnalez, însă, paradoxul ca, fără ca eu să fi dorit această absenţă, dimpotrivă, din „Flacăra” mea lipseşte tocmai social democratul, în vreme ce liberalul şi democrat-liberalul nu au ezitat să fie prezenţi. Peste toate, în aceste clipe, o singură şi unificatoare rugă: Doamne, ocroteşte-i pe români!

RĂSPUNSURI

Anonim

Nu am afirmat niciodată că măcar unul dintre cei ce mă contestă e imbecil. Îmi atribuiţi ceva ce nu gândesc. Păcat!

Carmen

Aşa e: bogăţia noastră o reprezintă prietenii. Dar adversarii nu trebuie transformaţi în duşmani. Şi aşa e scurtă piesa în care jucăm.

Anonim

Fratele Grigore Vieru e bolnav şi aşteaptă să revină la Bucureşti, pentru a primi un nou stent. Doamne-ajută!

Bibliotecaru

Ne trebuie tuturor Învierea. Prohod avem din belşug.

Mihnea Stoica

Există şi destul viitor, dacă rămânem buni. Lupta nue e vinovată, cât e de vinovată transformarea ei în prăpăd.

Savin Badea

Frumoase, muzicale versuri! Khayam e parcă un contemporan înţelept.

Constantin Ioan BRINCUS

Pe mama o chema Florica. Pe mormântul ei din Bragadiru parcă numele ei i-a răsărit pe mormânt.

Savin Badea

Dragă Savin Badea, sunt incredibil de frumoase toate aceste variante ale poeziei lui Esenin. Există şi alte traduceri basarabene, la fel de frumoase. Dar frumoasă e şi varianta Zaharia Stancu.

Mihnea Stoica

Mulţumesc pentru atitudinea dv., d-le Mihnea Stoica!

Gabriela Marieta Secu

Ca de obicei, cele scrise de dv., Gabriela sunt de reţinut.

Cvasiliu

Superb! Merită să scrieţi mai mult.

Bibliotecaru

Da, iubirea! Totuşi iubirea.

Bibliotecaru

Dumnezeu s-o odihnească!

Costi

Nici eu nu ştiu cine e autorul. Dar e bine că ea circulă.

Vicvas

Cereţi revista, e imposibil să ne blocheze chiar toate instituţiile de difuzare.

Savin Badea

Nu mă pot angaja, deocamdată, la o asemenea operă laborioasă. Dar să mai vedem!

Hippiepittis

Nu vă creaţi decepţii acolo unde nu v-am făcut promisiuni. Eu nu reacţionez neapărat la zile onomastice. Nu-nţeleg în ce greşeală a „materialului” am căzut. Dar, oricum, mulţumesc de grijă.

Alexandra

De 40 de ani mi se tot repară telefonul şi tot nu e sănătos.

Savin Badea

Savin, câtă forţă de muncă ai dumneata! Noroc şi împlinire

Anonim

Într-adevăr, contează puterea de a ne bucura.

Ciprian Blidaru

Te promovez şi în „Flacăra lui A.P.”, Ciprian Blidaru. Conectează-te la viaţa reală şi transcrie-o cu credinţă

Lupul alb

Memorabilă retragerea printre ruinelel dacice. Probabil că oasele noastre sunt construite din ele.

Bibliotecaru

A murit un mare poet. Dumnezeu e înconjurat de şi mai multă poezie.

Anonim

Catedrala din Tudor e şi casa mea.

Anonim

Tuturor urărilor – urări pe măsură!

Cristian Vasiliu

Talent poetic real.

Gabriela

Gabriela, aştept articolele dumitale în „Fl.A.P.”. Scrii convingător.

Anonim

Imposibila noastră unitate!

Bibliotecaru

Mi-a fost imposibil să nu răspund unui şir lung şi, deseori, nedrept de atacuri.

Urasilagara

Dacă m-aş fi lepădat de cele scrise când puterea era cea care era, aţi putea conchide aşa de simplu şi nedrept. Nu vă grăbiţi să etichetaţi! Şi asta mai ales că nu ştiţi partea critică a scrisului meu antedecembrist.

Vă ofer o poemă

CONTRASELECŢIA
(Descântec de piază-rea)

Nici n-am vorbit de-ajuns
Despre spaţiul de negură, despre surplusul de obscuritate,
Despre daraua mereu mai mare decât ocaua,
Despre haosul mereu mai agresiv,
Mereu mai expresiv decât disciplina,
Despre soldaţii-recruţi care vin
Să dea ordine generalilor răniţi,
Despre pacea ajunsă gazetă de perete
Lângă uşa capitonată a neguţătorului de războaie,
Despre cultivatorii de neghină
Care susţin înverşunate campanii
Împotriva acelora care lasă
Grâul să invadeze neghina,
Despre pedeapsa de a fi deştept
Şi despre şansa de a fi mediocru,
Despre corupţia care dă leafă
Tribunalelor cinstei,
Despre iepurii care fac dosare
De pensionare tigrilor,
Despre Dumnezeu
În a cărui inimă şade-n gazdă
Un demon de rând.

Nici n-am apucat să vorbim
Despre pericolul Contraselecţiei,
Despre cea mai periculoasă Contraselecţie,
Despre noua Spartă
Care şi-i omoară pe cei puternici,
Încurajându-i pe cei nedotaţi,
Pe cei slabi, laşi, leneşi, imorali.
Nici n-am apucat să vorbim
Cum se cuvenea
Despre crima de a se pierde
Tot ce părea să facă bine lumii,
Despre formalismul feroce,
Despre tandreţea pusă la zid,
Despre teama de a fi intelectual.
Nici n-am apucat să vorbim
Cât de cât
Despre dârdâitul de groază al bibliotecilor
Surprinse în plină gândire.

Nici n-am apucat să spunem
Că nu, nu se poate aşa,
Că nu, nu e bine aşa,
Că Sparta aceasta a Contraselecţiei
Ne va costa şiruri întregi de netrebnici,
Clănţănind mâine de foame ei înşişi,
După ce au provocat foamea prin nepricepere,
Că Sparta aceasta a Contraselecţiei
Va însemna un dezastru
Pentru visul de bine
Al bietei noastre Cetăţi,
Că într-o lume în care cei buni,
În care cei merituoşi,
În care cei vrednici
Sunt la locurile lor,
Şi ceilalţi
- toţi ceilalţi -
Trăiesc bine.

Nici n-am apucat să deschidem
Întristatele noastre guri
Şi avu loc sărbătoarea cea mare
A Contraselecţiei.

Avură loc funeraliile
Inteligenţei.
Avură loc dansuri şi chiote,
Impudice salturi colective
În cinstea victoriei
Ologilor contra celor cu două picioare,
În cinstea victoriei
Ciungilor contra celor cu două mâini,
În cinstea victoriei
Celor fără gânduri contra celor ce gândesc,
În cinstea victoriei
Celor ce nu muncesc contra celor ce muncesc.

Doamne al Cetăţii noastre,
Ia aminte,
Doamne al tuturor,
Nu ne da pe mâna
Celor fără minte,
Fără inimă,
Fără mâini.

Ei nu sunt ologi din războaie,
Ei sunt ologi din lenea de-a umbla,
Li s-au uscat picioarele
De neîntrebuinţare.

Ei nu sunt ciungi din lupte,
Ei sunt ciungi
Că n-au pus mâna pe unelte
De la naştere,
Li s-au uscat braţele
De nemângâiere,
Au prins sfoiag la subţiori.

Ei miros din cap până-n picioare
A dosar,
A dosar prăfuit,
A năduşeală de funcţionar tembel
Care se spală după pensie,
Eu n-au mâini şi picioare
Pentru că n-au muncit niciodată.
Eu au buze,
Ei au buze
Ca nişte pături de păr de cal.

Ei au limbi urâte
Ca nişte cruci de zgârci de porc,
Ei au salivă colorată
De-atâtea steaguri câte-au supt
În somn, ca pruncii,
Ei n-au nimic decât ură,
Ură şi poftă de răzbunare.

Doamne, fii cu noi
În această noapte a Contraselecţiei
Şi salvează-ne de ei!

Nici n-am apucat să ne plângem
De primele excese
Şi iată excese şi mai mari!
Nici n-am apucat să formulăm
Cererile noastre minimale
Şi, iată, nu mai avem nici un drept.
Iată în paturile noastre
Pruncii lor, pruncii pruncilor lor,
Gemete şi clei căzut din urechile
Acestor prunci fără nimic omenesc.

Nici n-am terminat discuţiile democratice
În parlamentele noastre ridicole
Şi scaunele din clădirea parlamentului au fost luate
Şi-au fost aruncate în birturi ordinare
Să fie locuri destule pentru invitaţii
La Marea Sărbătoare
A Contraselecţiei.

Doamne, ce faci cu noi?
Doamne, apără Sparta!

Iată - Contraselecţia!
Iată - sporul negurii!

Viermii de mătase produc
Mătase neagră,
Trandafirii roşii
Produc trandafiri negri,
Laptele vacilor din Sparta
Va fi negru!

Un soare inflamat se urcă
Deasupra turnurilor noastre negre
Şi imbecilii arcaşi îl îndoliază
Sub negre săgeţi.

Şi mai la nord, vai, mai la nord,
Ca printr-un trist bandaj de doliu,
A început să ningă negru.

Pe ziduri - mari afişe stau şi-anunţă
Pedepsele ce se vor da
Pentru infracţiunea de-a gândi.

Şi nici n-am apucat să ne mirăm deloc,
Să protestăm cu energia
Prea vinovată a tandreţei noastre,
Cu scrupuloasa noastră
Aplecare democratică
Şi cu criminala capacitate de a
Înţelege şi explica totul.
Nici n-am avut răgazul să promitem
Că ne vom supăra,
Nici n-am putut deveni caraghioşi,
Îmbufnându-ne vizibil
Pentru o cauză mai mică,
În vreme ce un rău mai mare
Se şi-ntâmplase.

Nici n-am dat un telefon
La centrala electrică să ameninţăm
Pe electricianul de serviciu că dacă
În maximum o oră nu dă drumul
Curentului electric,
Îl vom reclama primarului,
Ca să aflăm abia atunci
Că nu mai există,
Că nu va mai exista,
Că nici nu e bine să ne-amintim
C-a existat vreodată
Curentul electric,
Nici n-am apucat să ne fandosim,
Să ne copilărim,
Să ne amăgim,
Că, iată, Sărbătoarea Contraselecţiei
Ne aduce pe scenă.

Noi toţi, cei care am gândit ceva,
Avem pe scenă roluri inverse,
Noi toţi, cei care am avut şi inimi,
Şi minţi, şi mâini, şi picioare
Vom juca realist
Tragicomedia că nu le avem.

Savantul atomist va juca rolul
Femeii care îi ştergea parchetul.

Generalul va juca rolul
Soldatului neinstruit.

Compozitorii vor lătra,
Pictorii vor tăia cu foarfeca
Tablourile lor şi ale
Predecesorilor.

Martirii îşi vor cere scuze
De la acei care i-au chinuit.

Muncitorii a căror trudă
A fost furată toată viaţa
Se vor da pe ei înşişi
În judecată
Cerând să plătească despăgubiri
Şi respectivele dobânzi,
Pentru că n-au fost furaţi
Îndeajuns.

Ţăranii cărora mereu
Li s-au luat grâul, porumbul şi sfecla,
Floarea-soarelui şi viaţa,
Nici nu vor mai avea voie
Să fie ţărani.
Ei se vor transforma de-a dreptul
În grâu, porumb şi celelalte,
Ca nu cumva să ceară de mâncare,
Ca azi şi-n veac
Să dea ei de mâncare,
Ce mai atâta cheltuială?

Totul se va întoarce, Contraselecţia
Va domina de-a lungul Spartei,
Iar scenele vor fi pline de hazul grotesc
Al Contraselecţiei.

Doamne, rămâi deasupra noastră,
Doamne, apără Sparta,
Doamne, îndură-te
De nevinovăţia noastră, pedepsită în zadar.

Doamne, opreşte Contraselecţia!
Doamne, nu ne îngădui
Nici măcar să visăm
Că de la tine a pornit
Contraselecţia.


Şi un pamflet

ANALFABEŢILOR

V-am spus că sunt un om periculos
Şi nu mi-aţi luat avertismentu-n seamă.
V-am spus s-aveţi pentru persoana mea
Un plus de-ngrijorare şi de teamă.

V-am spus că fac teribil de urât
De sunt călcat puţin pe libertate,
V-am spus că sunt oşteanul credincios,
Dar care doar cu inamici se bate.

V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi,
Cenzori capricioşi ai vremii mele,
C-o să vă coste scump măruntul moft,
De a ne face nouă zile grele.

V-am spus să puneţi mâna să munciţi,
Să nu mai tot pândiţi zeloşi din umbră,
V-am spus că n-o să placă nimănui
Pornirea voastră, tulbure şi sumbră.

V-am spus că vremurile s-au schimbat
Şi că situaţia e mai complexă,
Nu-i intelectualul - servitor,
Cultura nu-i ceva ca o anexă.

Şi lumea nu se poate cuceri
Umflând la cifre şi mimând tumulturi,
Cu aroganţi şi trândavi doctoranzi,
Cu papagali care ţin loc de vulturi.

V-am spus şi am puterea să mai spun
Că nu încape muntele în seră,
Că prea-i scurt drumul de la rai la iad
Şi de la căprioară la panteră.

V-am spus să nu-l fetişizaţi pe Marx,
Să nu-i păstraţi în spirt învăţătura
Şi voi, întruna, fără să-l citiţi,
Îl pomeniţi până vă doare gura.

V-am spus că bătălia pentru om
Nu iartă astăzi nici o dezertare
Şi voi v-aţi decorat voi între voi,
Când lupta este în desfăşurare.

V-am spus că muzica nu-i un microb
Care ameninţă civilizaţii,
E-a omului pentru a fi mai bun,
V-am spus: ceva care să-i placă daţi-i.

V-am spus, concetăţeni analfabeţi,
Să luaţi aminte şi să ţineţi minte,
Dar nu ştiam că v-aţi născut şi surzi
Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte.
1979

Dumneavoastră aţi pupat vreodată în acest fel?

Anonim

Mulţumesc pentru apărare, Anonim!

Anonim

Nicăieri nu am scris ura faţă de anticomunism. În chestiuni de stil, va fi greu să mă învingeţi. Nu imposibil!

Cvasiliu

Problema „Basarabia” este esenţială. Multe se explică prin opţiunea pentru Basarabia. Vă vom publica. Mulţumim. Cum o semnăm? Oricum, e teribilă poezia.

Cpoalelungi

E cam târziu ca d-na Ponte să dea dreptate sârbilor, după ce Serbia a fost răstignită. Oricum, ea îi confirmă pe cei care gândesc aşa cum gândesc şi eu.

Savin Badea

Nu, asta nu e o poziţie corectă. Cum adică „trebuie tolerată şi părerea Doamnei”? Mă irită trăncăneala despre cum trebuie să tăcem noi ca să se audă troznetul de plăcere al fălcilor hienei. Sunt indignat. Mă miră această atitudine la un om cu simţul valorii. A muşca un cadavru nu e un proiect de dialog. Dar nu accept superiorităţi frivole de tipul „ nu e bine ce faci”. Mama mea a fost altcineva. Vendentă? Pentru această nemernicie a respectivei, niciun cuvânt rău nu este suficient de drept. Te preţuiesc, Savin, dar nu-mi plac complicităţile cu neantul. D-ta nu ştii cine e această eseizdă. Cum vine asta, să-l porcăieşti pe un om (amic?), în ziua înmormântării? Asta nu mai e estetică, e necrofagie.

Anonim

Multe s-au tulburat , într-adevăr din toate cele visate de noi, cândva.

DIN VECINĂTĂŢILE BUTUCULUI

- Cetăţenii care vor scăpa nearestaţi pot în ziua votului merge la vot.
- Nu contează ce meserie au primarii din ultimii ani ai Capitalei. Oricum, bordură, nu e femininul de la bord.
- Suntem noua serie de pacienţi ai votului uninominal.
- Cel pe care preşedintele în funcţiune l-a numit avocat mic cu capul mare avea dreptul să-i răspundă că nu e nicio scofală să fii preşedinte mare cu capul mic.
- După atâtea succesuri, partidul prezidenţial ar putea obţine şi ceva eşece.
- Revine la modă romanţa „M-am născut într-un bordei”, interpret – primarul general al Capitalei.
- Cine scapă viu la alegerile locale, poate participa şi la alegerile generale.
- Meciurile divizionare de fotbal se vor transmite la televizor, pregătirile lor se vor transmite la telefon.
- Dacă Putin l-a numit pe Medvedev, iar Medvedev l-a numit pe Putin, cine va asigura perfecta reversibilitate a jocului când va veni sorocul?
- Băsescu îl acuză pe Iliescu că a dat o lovitură de stat. Singurul lucru la care nu se gândeşte Băsescu e: ce-ar fi fost el fără acea, să-i zicem, lovitură de stat?
- Hoţul neprins e foarte exigent cu cei care nu vor să-l prindă.
- E o primăvară bolnavă, între amintirea iernii şi mânia verii!
- Când beau apă din jgheab, calul crede că setea are forma capului lui oglindit în apă.
- Mănâncă drum, vomită cale, precum transpiră-n somn poteci.
- Aşchiile din vecinătăţile butucului mai amintesc de osul pădurii zdrobite.

LOCOMOTIVA DE RUGINĂ

Ăştia nu mai au nici ruşine de nimeni, nici respect faţă de această ţară, nici frică de Dumnezeu, folosind un pretext religios, pentru a-şi exhiba şovinismul, revizionismul, antiromânismul. Şi fac tot ce fac, nu pentru că sunt curajoşi, de-şi ies din cizme, ci pentru că suntem noi slabi. Statul nostru stă. Vin ăştia cu locomotiva pavoazată cu stema şi drapelul Ungariei, freamătă, ca un gulaş, pe aragaz, roşalbverzimea, se emit semne de stătişor independent, înăuntrul statului naţional unitar român, şi autorităţile României salută cu mâna la chipiu una din ghearele vulturului bicefal. Calul alb al lui Horty mai trebuia şi masacrul putea începe, la Ip, la Treznea, la Moisei, la Mureşenii de Câmpie, la Ţaga, şi ori pe unde ne-au europenizat ei până-n prăsele.
Se întinde pecinginea lor şi noi ne facem că nu observăm. Sfiosul guvern liberal se maghiarizează pe vot ce trece. Pufăie în cimitirele memoriei locomotivele moarte, îmbrăcate asemănător celei care s-a răstit la traverse, alaltăieri, la Şumuleu-Ciuc, şi nechează mârţoaga dintre crăcanele amiralului fără mare, a dor de păşune transilvană, îşi sumetică marcobeliţii pleoapele, să ţină loc de faruri continentale prin ochii lor hulpavi. Ţara noastră e o cârpă colorată. Ţara lor ce-o fi? Dar tăricenii şi băseştii se-ntâlnesc în fundul ceştii şi îşi ghicesc în erzatz kafei de-ale lor gogonate, în vreme ce, vorba poetei, dacă te duci la faţa locului, faţa locului este umflată.
A mai pomenit cineva o batjocură ca asta, să intre locomotivă de la Budapesta, cu steagul Ungariei, pe locurile pe care în urmă cu abia câteva decenii Ungaria le ocupase şi le însângerase? Este, cumva, aici, Republica Mămăliga, de taie ăştia orizontul ca aţa şi ne mai şi acuză de intoleranţă şi că bieţii marchizi de papricaş ar fi zguduiţi pe străzi de membrele de fier ale ocultei româneşti, în frunte cu Biserica Ortodoxă, care ar trebui, chiar ea, răstignită, să se înveţe minte să mai profeţească liniştea, pacea şi fraternitatea. A văzut cineva o locomotivă cu zvastică traversând Israelul? A schimbat cumva Putin numele Stalingradului în Hitlergrad? De unde atâta abuz faţă de răbdarea noastră? Probabil, de la felul moale şi întârziat în care reacţionăm şi de la politica asta tembeloidă, din una-n alta, capitulardă, cu paşi mărunţi, ruşinându-ne de esenţa noastră, de dreptatea noastră, de demnitatea noastră.
Se taie în unghii ăştia doi, Tökeş şi Marko, de curge din încăierarea lor cerneală verde. Merge ălălalt, se laudă cu dărnicia lui de ministru al Guvernului României, faţă de un oraş ardelean, în care trăiesc şi maghiari, zicând că el a asfaltat drumurile, el a industrializat, el a ridicat nivelul de civilizaţie, probabil luând cu braţele bănet din locul său de origine maternă, că doar n-or fi fost banii Guvernului României, supuşi borbelirii. Se laudă el, cu banii noştri, şi riscăm să câştige el, la urnă. Ţara lui Papură Vodă? Care Papură? Papura e un material de construcţie mult prea tare pentru noi. Noi suntem tăriceni şi molicei. Se băsescu pe noi cine vrea. Unul a declarat că avem inima ca un cur şi a ajuns în frunte. El, nu inima.
E poveste lungă viaţa noastră pe aceste plaiuri ugrofinice, pe care oricine e în stare să ne despartă, nimeni nu e în stare să ne unească. Nici chiar locomotiva maghiarotardă. Deşi ar trebui să ne trezim, că, din moment în moment, poate să apară vameşul să ne ceară paşaportul de intrare în ţara lor, după ce probabil că o s-o pierdem pe-a noastră în aceste cumplite lupte pentru pace.
Uitaţi-vă la aceste convocări, prost aranjate în formă cică religioasă. Organizatorii şi realizatorii acestei cumplite sfidări par a uita că nu e normal să dai catolicismului un rol de agresor, de opresor, de drapel al separatismului, neruşinării şi aroganţei. Ce caută toată această viermuială şovină sub semnul rugăciunii mimate? Cum îşi permit nişte demnitari ai unui stat european, cum se pretinde Ungaria, să încalece locomotivele provocării antiromâneşti şi să cânte imnul lor împotriva legilor ţării unde vin în ospeţie şi contra spiritului european unificator. Şi, hai să zicem, hai să acceptăm, ăştia sunt cum sunt. Dar noi? S-a pustiit România? Un portar de bloc ar fi reacţionat cu mai mare şi mai vioaie demnitate, dacă dădeau ăştia cu stema Ungariei peste el, decât Guvernul României, care, parcă, s-a mutat urna de vot şi pregăteşte colecţia de veştminte de vară, fără Ardeal, ca să nu ne fie cald!
Dar, gata, carnavalul se sfârşeşte, calea ferată vrea să plece şi ea să se culce, dacă nu cumva i s-o aproba cererea de pensionare şi de transformare în linie moartă, analiştii oligofreni se mai joacă şi ei ce se mai joacă de-a kosovo în toate părţile. Şi de jos, din popor, vine un miros de mătură în devenire. E-un măturoi sătul de curvărăseala gunoaielor şi care tocmai îngână, şi el, un fel de imn de sfârşit de chermeză: înapoi în depou, locomotivă construită din rugină!

DIVINA REŞIŢA

Muncă. Oboseală. Tensiuni. Prieteni. Invitaţie la Reşiţa. Finala Cupei Challenge. Echipa U.C.M. Reşiţa din nou în faţa biruinţei. Promit că merg. Am treburi şi în Valea Jiului. Fac mai mult de 500 de km., din Bucureşti spre vest, ca să fiu prezent şi să-mi ţin promisiunea. Îmi este gazdă omul admirabil care e Sergiu Taban, interlocutorul meu de la Radio Reşiţa. Sala Sporturilor e arhiplină. Vulcan deschis. Când oamenii îmi aud numele, aplaudă frenetic şi îndelung. Unii dintre colegii de tribună oficială nu se bucură. Treaba lor.
Meciul – fantastic. Talente în desfăşurare. U.C.M. Reşiţa câştigă în faţa echipei austriece cu 26-18. Publicul reşiţean îmi aminteşte, prin dăruirea sa, de Craiova Marii Iubiri. Şi e şi foarte civilizat. Foarte bine educat. Rare – momentele de supărare. Violenţa e mai degrabă afirmativă: U.C.M. – Reşiţa!!! Taban aprinde sala, cu vocea lui credibilă.
Bucuria acestor oameni care-şi sprijină echipa e un fel de recâştigare a demnităţii. Nu puţini dintre cei prezenţi au probleme acasă. Unii, poate, şi-au pierdut locurile de muncă. Nimeni nu poate pătrunde taina celorlalţi, dintr-o privire. Oamenii îşi protejează biografiile. Acum, îi cheamă la viaţă dorinţa de a nu fi mai prejos decât austriecii. Aşa cum arată fremătătoarea, muzicala, puternica sală a Sporturilor din Reşiţa, arată – în proiectul meu intim – poporul meu. Puternic dar bun.
Nicio răutate. O bunătate de fond care parcă îşi conţine, paradoxal, înverşunarea caracteristică stării de răutate. Ce mult merită aceşti oameni de la viaţă. Şi ce puţin le trebuie ca să se bucure. De fapt, aveau să se şi bucure toată noaptea. Şi nu e decât o finală europeană de handbal. O echipă românească antrenată de un tătar, mare profesionist, Omer Ayhan, profesor de superclasă, şi cu dârzi sportivi sârbi în componenţă, face din Reşiţa, atât de însingurată, în anii din urmă, un oraş divin, pe măsura întregii mirifice zone a Caraş-Severinului, căreia-i dă acest semn de demnitate.
Reşiţa, Reşiţa, a trebuit să treacă o ... veşnicie de decenii şi decenii, ca să simt din plin mândria că am fost inspirat, îndrăgindu-te de demult, din anii ’70, când veneam, tânăr, să-ţi admir oamenii şi focurile. Dar acum, Reşiţa, ţi-o spun de la obraz: Te iubesc! M-am simţit în tine mai român şi mai european decât sub diverse etichete continentale emfatice. Mă voi întoarce lângă Muzeul Tău de Locomotive, eu însumi – ca o locomotivă înainte de dezafectare. Mulţumesc, tinere prieten Sergiu Taban! Mulţumesc U.C.M. – Reşiţa! Mulţumesc, Adrian Ghebuţiu! Mulţumesc, Omer! Mă rog pentru Reşiţa liberă de orice politică! Uneori, însăşi Renaşterea poate începe de la o minge de handbal, mică şi rotundă. Să dea Dumnezeu!

PIETRICICA ŞI PUTREGAIUL

Păcat că un campionat tensionat, cum e cel recent încheiat, stă pe un postament de putregai . Oricâte explicaţii se vor găsi, nu e cu putinţă să se şteargă impresia penibilă care a apucat să ne încerce. Şi, pentru că şi putregaiul are un vârf, avem şi un clasament. Care e cum e. Dacă, însă, colac peste pupăza lui Ştefan, prin aranjamente de culise, Ceahlăul va retrogada iarăşi în prima divizie, nu va mai fi nimic de făcut în putregaiul generalizat. Pietricica şi putregaiul sunt pe cale să devină cele două nume ale coşmarului.

ŢARĂ FĂRĂ ŢARĂ

La noi, cine unifică desparte,
Şi cine-ar trebui s-aducă viaţă
Aduce-n toate felurile moarte
Şi falşi profeţi care ne mint în faţă.

Ipocrizia circulă în voie,
Prin toate straturile sociale,
E când exces, când deficit de Noe,
Acum, că toată apa în aval e.

Sinceritatea-i cârpa desuetă,
Din garderoba tragicei mirese,
Ocnaşul se preface că regretă,
Când ruda victimei în faţă-i iese.

Se-ncurcă mercenarii de tot felul,
Să-ndreptăţească inocenţa noastră,
Slujind, cu lacrimi în priviri drapelul,
Sub culpă roşă-galbenă-albastră.

Alesul cel dintâi e-un drac de vază,
Venit aici pe-un val, de la catarge,
Nu mai uneşte, nu mai arbitrează,
Ci-ncaieră, azmute, minte, sparge.

Minciuna, după cum scria Vlahuţă,
Nici nu mai stă cu Regele la masă,
Ci îl invită, tandră şi drăguţă,
La un dineu intim, la ea acasă.

În fond, ne-a copleşit prea multul bine,
Că România noastră populară
E locul pricopselilor străine
Şi n-are loc de oameni şi de ţară.

Mai rafinaţi ca hoţii din pădure,
Fraudatorii epocii moderne
Pe ce furară umblă să-şi procure
Partide, parlamentare şi guverne.

Ce-a fost normal, în veci nu mai revine,
E răstignită firea omenească
Şi omul, despărţindu-se de sine,
Nici nu mai poate să se regăsească.

Parcă-a trecut prin toată lumea Nero,
Miroase-a ars înmugurirea verde,
Reînvăţăm să fim egali cu zero
Şi a învinge va-nsemna a pierde.

De-atâta timp nenorocit încoace,
Nici nu mai ştiu copiii să respire
Şi e-ntre viermi şi oameni bună pace
Şi între oameni numai despărţire.

Prăpăd. Marşarier. Sfârşit de eră.
Însângerat e drumul pân-la pâine
Prin focul unui iad care prosperă
Miros a fum ruinele de mâine.

7 mai 2008 Adrian Păunescu

SĂ NE TRĂIŢI, TOVARĂŞE MEDVEDEV!

Îngheaţă mugurii pe când răsar,
Şi crivăţul brutal în primăvară-şi
Reface locul lui în calendar,
Căci o să vină marea iarnă iarăşi,
Peste nădejdi, nutrite în zadar,
La Moscova, în forţă, Noul Ţar,
Un nou destin Rusiei sale ceară-şi,
Că-n primul său discurs protocolar
S-a adresat mulţimii cu: „Tovarăşi”.

Să ne trăiţi, Mult Aşteptat, Tovarăş! (A.P)

ARME, VIOLENŢĂ, RĂZBUNARE

Societatea românească trebuie resetată

Numai atât trebuia să se mai întâmple în România ca meniul dezastrului să fie complet: să se înarmeze toţi cetăţenii cu ceea ce se oferă piaţa, înăuntrul sau în afara legii. Şi faptul se produce. În diverse localităţi ale ţării apar trăgători de elită, care-şi găuresc prietenii, cunoscuţii sau duşmanii, cu bile sau cu alice, cu gaze sau cu gloanţe. Încă nu s-a tras cu tunul între vecini. Dar nici nu e prea departe clipa acestui război în toată regula.
Când nişte ţigani se omoară între ei, în curtea Judecătoriei Craiova, noi, înţelepţii, zicem că aşa sunt ţiganii. Când nişte români se omoară între ei, în alte ocazii, ne grăbim să trecem peste apartenenţa etnică şi vorbim despre educaţie, despre alcool, despre fondul violent al politicii româneşti.
Evident, violenţii dinăuntrul graniţelor rămân violenţi şi când se pripăşesc prin alte ţări. Jafuri, violuri, omoruri! Nu mai insist asupra beţivăniei aproape generalizate şi asupra drogurilor în vinovată expansiune. Prostituţia însăşi atinge fibra morală a naţiunii. Parcă ne pregătim pentru a ne binemerita iadul.
Am ajuns de râsul şi de plânsul continentului, diverşi contemporani nu ezită să ne dispreţuiască, să ne înjure, să ne ceară să plecam din ţările lor.
Fireşte, ei uită că există şi italieni hoţi, violatori sau ucigaşi. Unii chiar aici, în România! Italieni, spanioli, turci, unguri, nemţi, ucraineni! De toate naţiile!
Numai că noi suntem de serviciu la focurile iadului. Şi, să recunoaştem cinstit, avem partea noastră de vină. Ne apărăm condiţia de români. Suntem cu ai noştri, acum, pretutindeni. Nu putem, însă, să nu recunoaştem că e greu de stăpânit acest fenomen al violenţei, de care se învrednicesc unii dintre ai noştri. Şi ne e greu să mai scoatem liniştiţi capul în lume.
Meciurile de fotbal nu sunt, cum ar crede analişti superficiali, nişte cauze ale cestui prăpăd, decât în măsura în care producătorii fotbalului devin autori ai îndemnurilor la violenţă. Violenţa stăpâneşte, însă, potenţial perioada noastră istorică. Violenţi sunt destui oameni . Violente sunt destule autorităţi. Şi violenţa naşte violenţă. Înarmarea, parcă anume programată, a cetăţenilor îi face să devină posibili autori de fărădelegi.
Nu apărare, cum se întâmplă în anumite cazuri, ci atac provoacă împrejurarea că oamenii au, când vor, arme. Personal, nu suport acest tip de libertate. Eu şi cuţitele de măcelărie le-aş face mai mici, mai puţin dure. Nu ştiu cum e prin alte părţi. Simt însă că societatea românească trebuie resetată, pe alte principii decât cele ale confruntării, urii şi revanşei.
Priveliştea încăierărilor sângeroase, care au avut loc în aceste zile la Cluj Napoca, sub pretextul pasiunii pentru una sau alta dintre echipele de fotbal ale oraşului, este înspăimântătoare. Şi ea vorbeşte despre cea mai greu suportabilă dintre poveri: potenţialul de violenţă, acumulat într-o lume nedreaptă, cum e aceasta în care trăim. Datorită acestui potenţial de ură, de ranchiună şi de violenţă, nu se poate să nu observăm că ne pândeşte dezastruoasa luptă de clasă, că ne ameninţă confruntarea interetnică şi războiul disimulat, care-şi zice pluralism, dar care e, în realitate, saltul fiecăruia la beregata fiecăruia şi a tuturor împotriva tuturor.

M-A ATACAT HUREZEANU

Am avut, în ani mai vechi, polemici cu Emil Hurezeanu. El era, atunci, unul dintre cei ce m-atacau la „Europa Liberă”. Odată cu întoarcerea sa în ţară, am urmărit atent felul în care s-au rotunjit unele dintre colţurile atitudinii anterioare a ziaristului. Am fost după 1993-1994, când ne-am întâlnit la Strasbourg, mai atent şi la poezia lui, adesea remarcabilă. În ultimii ani, Hurezeanu, ca analist politic, a devenit moderat şi, în destule privinţe, credibil. N-am înţeles, tocmai de aceea, atacul confuz la care m-a supus recent, într-o emisiune, la Realitatea TV, în care m-a acuzat că am preferat şi prefer independenţa naţională, nu rezolvarea problemei ţăranilor. Sunt obligat să-i dau lui Emil Hurezeanu, care nici în această ocazie neplăcută nu a fost mârlan, nu a fost stupid, nu a fost nedrept, două răspunsuri.
Prima problemă, cea privitoare la independenţa naţională, pe care eu aş prefera-o rezolvării problemei ţăranilor! Într-adevăr, nu am încetat să iubesc independenţa naţională, deşi – ca orice om al veacului - ştiu că, în perioada noastră istorică, ne-am pierdut o parte din atributele suveranităţii naţionale, în felul în care, de exemplu, am câştigat partea noastră de suveranitate în organizaţia politico-militară din care facem parte. Dar asta nu înseamnă că independenţa naţională a încetat să-mi mai fie dragă. Şi nu ştiu dacă, în ordinea de idei a prezentului (şi a viitorului!), poate cineva să mă acuze în mod serios de apologie a independenţei naţionale. O astfel de culpabilizare n-ar fi mai puţin absurdă decât aceea că îmi iubesc părinţii, deşi am cunoscut, după naşterea mea, şi preşedinţi de ţară, şi generali de armată, şi mari maeştri de şah, şi femei frumoase, şi monumente de marmură. Recunosc, domnule Hurezeanu, îmi iubesc ţara, cum cred că şi dumneavoastră v-o iubiţi, dar nici nu mă tem să mărturisesc, fără falsă pudoare, această iubire.
Mi se pare, însă, enorm, mi se pare imoral, mi se pare chiar nemernic, să-mi reproşeze cineva lipsa de preocupare pentru situaţia ţăranilor şi a agriculturii româneşti. Un om de calitatea intelectuală a lui Emil Hurezeanu, a cărui implicare în acest fel de realităţi este infimă, în raport cu bătăliile mele pentru agricultura românească performantă şi pentru dreptatea şi demnitatea ţăranilor români, ar trebui, întâi, să nu digere etichete, ci să citească. E strigător la cer să fii lovit într-o epocă istorică de tip colectivizant pentru că ai ţinut partea ţăranilor şi ţi-ai riscat cariera pentru ei, pentru mai binele lor, iar în epoca istorică anticolectivizantă, să fii acuzat că n-ai înţeles problema ţăranilor.
Am observat că Emil Hurezeanu îmi vorbeşte mie despre situaţia agriculturii poloneze, de parcă eu n-aş fi evocat-o chiar într-o discuţie tensionată cu Nicolae Ceauşescu, de parcă nu eu aş fi scris zguduitoare texte în apărarea celor mai nedreptăţiţi dintre oameni, care sunt ţăranii. Îl rog pe grăbitul meu recenzent să parcurgă două, sau trei, sau patru poezii ale mele privitoare la ţărani. Sau să le citească pe toate. Ele, de altfel, se regăsesc şi în dosarele mele de securitate, cu precizările din epocă: „eliminate de cenzură”. Asta nu înseamnă, însă, că prin sârguinţă şi curaj, n-am reuşit să le public pe multe dintre ele. Trebuie doar puţină bunăvoinţă de a citi şi putere de a recunoaşte că, eventual, chiar şi oameni cu care nu eşti prieten, ba chiar îi crezi adversari, au făcut câte ceva în viaţă. Iată, voi încerca să reproduc în puţinul spaţiu al acestei reviste, câteva din poeziile care contrazic aiureala pe care a spus-o E. H.

Au venit ţăranii la oraş

Au venit ţăranii la oraş
Cu aceleaşi triste, vechi cavale,
Amăgiţi, că drepturi au egale,
Şi că sunt ai muncii uriaşi.

Doamne, dar în grija cui îi laşi?
Că îi pălmuieşte orice cale.
Braţele stângace li-s şi goale
Şi-i jignesc funcţionarii laşi.

Au venit şi zac în năduşeală,
Dorm grămadă, toţi în câte-un pat,
Fericiţi că au un trai umblat
Şi, devreme, când din nou se scoală
Parcă ar pleca la semănat,
Parcă li se face de răscoală

Boli scumpe

„Să fii ţăran şi să nu-ţi fie bine,
Ceva inexplicabil când te doare,
Să n-ai atâţia bani în buzunare,
Cu-o boală mult mai scumpă decât tine,

Şi din întreaga lume cu ruşine,
Să afli că ţărâna e uşoară,
Că după o istorie amară,
Nimeni, bolnav, pe gratis nu te ţine.

Să fii ţăran, să vii în capitală,
Să-ţi mai alini a morţii tale teamă,
Să nu te bage nici portaru-n seamă,
Să taci văzând cum doctorul înşală
La licitaţii pentru câte-o boală
Mai scumpă ca o clasă socială.

Nu vor pieri ţăranii

Dinspre ţărani nimica nou nu este,
De-o veşnicie-şi văd de ale lor,
Copiii-i uită, oasele îi dor,
Între pământ, tăcere şi neveste.

Dar ce fac ei? Ce brazde au pe glezne
În casa pâinii dacă-s chiriaşi
De nu se duc cu toţii la oraş
Portari spre-a fi şi tot le-ar fi mai lesne?

Noi ce, din când în când, prea strâmb vedemu-i,
De numele li-l zicem ca poreclă,
Să ne uităm cum de amar de vremuri
Nişte ţărănci culeg murdara sfeclă.

Nu vor pieri ţăranii niciodată,
Ca într-o graţiere refuzată.


Tot ţăranii

Şi, din nedreptate-n nedreptate,
Nu ştiu cum se face că, la noi,
Tot ţăranii le plătesc pe toate,
Chiar primind pământul înapoi.

Clasa lui e prima care moare
Şi ţăranii-s veşnic la mijloc,
Ba nu au pământ, ba n-au tractoare
Şi, în general, nu au noroc.

Satul e-o legendă-aproape goală,
A unor ţărani bătrâni, retraşi,
Şi, în rest, de dor de pricopseală,
Toţi copiii pleacă la oraş.

Tot ţăranii le plătesc pe toate,
Chiar şi când se strică un ogor,
Chiar şi-atunci când vor şi ei dreptate,
Chiar şi când greşesc copiii lor.

Fără ei, n-am mai avea merinde
Şi-ntre noi, cu poftă, ne-am mânca
Şi-i mereu mai scump ce li se vinde,
Viaţa să le fie tot mai grea.

Nu mai au nici forţa să respire,
Când înfig în brazdă plugul vechi,
Satele sunt nişte cimitire
Cu bătrâne, tragice perechi.

Amurgind în rezervaţii stranii,
Nici nu mai aud, nici nu mai văd,
Cei mai buni din oameni sunt ţăranii,
Condamnaţi pe viaţă la prăpăd.

Până-n ceasul ultim merg să are
Şi, apoi, cuminţi, ca nişte robi,
Vin şi se aşază fiecare
În lucrarea propriei lui gropi.

Tot ţăranii le plătesc pe toate,
Obiceiul vieţii lor e sfânt,
Dacă ei nu se-ngropau prin sate,
Se şi termina acest pământ.

Muribunzi, în fabrici sau la coasă,
Ciungi, ologi de pace sau război
Şi târâş, ei s-au întors acasă,
Aducând pământul înapoi.

Tot ţăranii le plătesc pe toate,
Iar, de-ar fi să vină sfânta zi,
Când s-ar face pentru toţi dreptate,
Ei, ţăranii, tot trădaţi ar fi.

Căuzaşi ai braţelor sărace,
Liniştiţi şi buni, trăiesc şi mor,
Pe pământ, dreptate de s-ar face,
Ea s-ar face tot pe seama lor.

Biblicele chinuri îndurate,
Semne ale forţei lor rămân,
Tot ţăranii le plătesc pe toate,
Dumnezeu a fost ţăran român

Sunt doar câteva exemple. Dar fabrica de etichete continuă să lucreze. Nu-i ştiam, însă, dimensiunea culturală. Constat cu tristeţe că şi un om de sine stătător, ca Emil Hurezeanu, comite indelicateţi şi nedreptăţi, la adresa mea. Nu îl idealizez. Îi ştiu, cât de cât, orientarea politică contrară orientării mele. Nu cred, totuşi, că putem să ne acuzăm unii pe alţii de vinovăţii, cum ar fi iubirea pentru independenţa naţională sau aşa zisa neatenţie faţă de ţărani, când tocmai pledoaria înverşunată pentru clasa ţărănească este una din dimensiunile evidente ale scrisului meu şi ale vieţii mele. Nici nu mai începe discuţia despre bătălia pe care am dat-o pentru eliberarea Munţilor Carpaţi din coşmarul sistematizării şi al colectivizării. Nu e destul? A mai făcut cineva atâtea? Au existat şi compromisuri? Da. Preţul e, însă, tot ce am reuşit să impun, în epocă. Lucruri greu, dacă nu chiar imposibil, de egalat. Din păcate, în România, încă se poate spune orice despre oricine, sfidându-se adevărul. Văd că asta e o cale sigură a prosperităţii de clan şi a binelui personal. Totuşi, eu rămân cu ale mele, independenţa naţională, apărarea ţăranilor, respectul pentru adevărul istoric, refuzul de a cădea în extreme. Şi chiar preţuirea pentru cele bune ale lui Emil Hurezeanu, noul meu vechi adversar.

ATACAT ŞI PENTRU CĂ LE OFEREAM CENACLIŞTILOR MESE ÎMBELŞUGATE

Un fost component al Cenaclului Flacăra, trăitor, astăzi, dincolo de ocean, mă acuză într-un ziar, care s-a gândit să-i ia un interviu, că m-a văzut el, în odaia în care eram găzduit, îmbrăcat într-o pereche de chiloţi Tetra.
Precizez: n-am purtat niciodată chiloţi Tetra, între altele şi pentru că nu se găseau, pe măsura mea. N-am primit niciodată pe nimeni în chiloţi, nici Tetra, nici de altă marcă. Maximum de indecenţă, ce mi l-am permis, la primirea cuiva, a fost vreo pereche de pantaloni scurţi. Că d-lui Adrian Ilie acei panţi i s-or fi părut chiloţi, e o confuzie lesne de înţeles. Şi eu l-am considerat pe dânsul, în acele vremuri, om. Probabil, eram obosit şi nu m-au ajutat ochii.
Fostul instrumentist şi compozitor (de talent) al C.F. declară că ar fi găsit o doamnă, la mine-n apartament. Tot ce e posibil, în acei ani, 1982-1983, întrucât eram bărbat (cum am şi rămas), aveam nici 40 de ani şi nu eram, nu sunt şi nu voi fi pederast. Nu-i urăsc pe cei care aveau bărbaţi lângă ei. Măsura pe care am luat-o, de a-i elibera pe membrii C.F. de soţii, amante sau amanţi, rugându-i să le trimită acasă (ei erau câteva zeci), venea şi din nevoia de a scuti Cenaclul Flacăra de plăţi hoteliere în plus.
A treia acuză e şi cea mai ridicolă. Mi se reproşează că organizam mese prea îmbelşugate, la sfârşitul fiecărui spectacol.
A se nota că repetiţiile pentru spectacolul din ziua următoare se desfăşurau după spectacolul din fiecare zi, la masa bogată de după spectacol. Îmi cer iertare de la participanţii la acele mese şi-i rog să mă înţeleagă: nu mi-a spus niciunul dintre ei că, în semn de solidaritate cu faptul că, în România acelor ani, erau probleme de aprovizionare, refuză să participe la o mesele, pe care, după câte-mi amintesc, membrii C.F. abia le aşteptau.
Mi-nchipui ce bine m-ar fi vorbit dl Adrian Ilie, acum, la 25-26 ani de la acele mese (date de regim, nu, d-le Ilie?), dacă i-aş fi lăsat pe cei, pe care-i puneam să muncească, să şi flămânzească, din solidaritate cu dezmoşteniţii lumii. Cică dl. Ilie ar fi şi protestat, la un moment dat, ieşind pentru câteva minute afară, la fumat, cu dl. Olăraşu. Nu ştiam că protesta. Mai ales că şi-a continuat, imediat, cina.
De altfel, cred că tot în semn de protest, faţă de situaţia mulţilor săraci din România, a părăsit dl. A.I. ţara, stabilindu-se, după câte mi-a spus cineva, în Canada, ca să intre într-un prelungit post de conştiinţă. Îmi cer iertare, acum, pentru fiecare fărădelege a meniurilor nemeritate, din anii în care, deşi oamenii aveau puţin, fiecare membru al Cenaclului Flacăra, primea 595 lei pentru fiecare spectacol, adică 18.000 de lei lunar, în timp ce sărmanii miniştri nu aveau decât 10.000-12.000 fiecare. Iertaţi-mi, scenaclişti!

DRAGII MEI

Iertaţi-mă, dumneavoastră, toţi cei care mi-aţi scris iar eu nu v-am răspuns. Am avut o perioadă grea şi abia în această noapte, făcând „Flacăra”, nu pot să nu mă gândesc la dumneavoastră zilele acestea, trebuie să merg la Petroşani şi Reşiţa. Cel târziu la întoarcere, îmi propun să reiau lectura epistolelor dumneavoastră. Deocamdată, vă încredinţez nişte texte din „Flacăra” de vineri 9 mai 2008. Şi voi face rost şi de interviul din „Jurnalul naţional” ce apare începând de azi şi până sâmbătă, în trei episoade în cel mai complex ziar al perioadei. Pe curând, dragii mei! Şi să ştiţi că spectacolul Hruşcă –Păunescu de la Teatrul Naţional a fost fenomenal.

RELAŢIILE DINTRE OAMENI

De multă, foarte multă vreme, s-au împuţinat şi riscă să se stingă definitiv relaţiile dintre oameni. Societatea profitului şi falimentului trece cu şenilele banilor ei şi ale absenţei banilor ei, peste prietenie, peste fraternitate, peste înrudirile voluntare. De când nu am mai auzit de venirea finilor la naşi? Acele obiceiuri străvechi, care obligau pe oameni să se întâlnească, nu aveau decât în cazuri maladive un rost mercantil. Naşii nu aveau nevoie de ploconul finilor. Prietenii îşi aşteptau prietenii pentru ca, împreună, să-şi alunge singurătatea urâcioasă. O mare familie parcă s-a destrămat, aici, între graniţele României. Şi ea, această mare familie, s-ar sinucide, probabil, dacă plecaţii din ţară n-ar micşora această nenorocire, cu dorul lor, cu grija lor, cu întoarcerea lor acasă.
Astăzi, în plină epocă materialistă, credinţa – în diversele ei ipostaze – ar trebui invocată şi trăită ca un contrapunct. Prea multă ură, prea multă indiferenţă, prea multă suspiciune! În perioada grea a vieţii mele, după decapitarea mea de la „Flacăra”, a trebuit să trăiesc izolat, din obligaţia de a-i feri pe ceilalţi de personalismul meu, considerat o boală molipsitoare. Destui oameni, care mă iubeau sau mă acceptau, îmi făcuseră sensibilă ideea că e mai profitabil şi mai sigur pentru mine să nu (prea) mai ies în lume. Ştefan Andrei, omul care nu s-a ferit de mine, în cele mai grele şi tensionate momente ale vieţii mele, avea un mod indirect de a-mi spune ce nu trebuie să fac. Şi mă vizita acasă. Nicolae Croitoru, omul din fruntea propagandei bucureştene, mă invita, uneori, la sediul primăriei, vorbeam ce vorbeam, îmi făcea semne care mă avertizau că există urechi ascunse, mă conducea pe coridor şi abia pe scări îmi spunea: „Feriţi-vă, fiţi atent, ea vă urăşte ca o căţea!”. Totuşi, în acele vremuri complicate, nu singurătatea a fost tratamentul care m-a salvat.
Mergeam la prietenii mei, Ana şi Ion Haşigan din Săliştea Sibiului, la prietenii mei Vişu Vaida şi Mitică Nistor din Năsăud, la prietenul meu dr. Ladislau Elthes din Oradea, la prietenul meu dr Radu Rey din Vatra Dornei, ca să nu mă însingurez şi să înnebunesc. Lângă mine, ca un bătrân ascuns într-un copil, a stat, în toată acea perioadă, fiul meu Andrei Păunescu. Mi-a fost credincioasă şi şi-a asumat responsabilităţi de om matur, deşi era foarte tânără, cea care avea să-mi devină soţie, Carmen, ai cărei părinţi m-au ocrotit la Săcărâmb, când veneau „Rabele” cu miliţieni să mă terorizeze Verişorul meu de al doilea, Marin Păunescu din Sibiu, nu a pregetat să străbată drumuri lungi, la volanul maşinii mele, prin ţară, alături de mine.
Şi, mai mult ca fiecare, dar împreună cu toţi aceştia şi cu alţii, pe care simt că i-am uitat, tatăl meu, pensionarul care mai rămăsese din bravul sublocotenent de artilerie şi din onestul învăţător Constantin Păunescu, veghind să nu mor. Prietenia cu dr. Constantin Ionescu Târgovişte şi cu dr. Florin Brătilă mi-a dat un anumit fel de siguranţă, în toate încercările prin care am trecut. Era ca un alt tată al meu, undeva în apropiere, mereu prezent când credeam că nu mai pot, geniala natură numită Valeriu Popa, inginer şi bioenergetician. Îmi trimitea din Anglia scrisori de încurajare Josefina Hoggett, o irepetabilă doamnă a bunei cuviinţe şi demnităţii româneşti. Cea mai grea suferinţă a mea era, atunci, singurătatea.
Organizam, în casa mea, din când în când, sărbători, la care îi aveam oaspeţi pe Domniţa şi Alex. Ştefănescu, pe Ion Mânzatu, pe Ştefan Andrei, pe Adam Erzsebet şi pe Hajdu Gyozo, pe Constantin Preda, pe Eugen Simion, pe Marin Sorescu, pe Alex. Chiriacescu, pe Florian Pittiş, pe Doru Stănculescu, ca şi pe alţi oameni de calitate care îşi învingeau temerile, îşi reprimau tendinţa de a da ascultare celor ce mă urmăreau şi ei aceşti prieteni, se copilăreau în holul casei mele sau în curtea ei. E drept, unora dintre ei li s-a şi întâmplat câte ceva rău pentru că nu se astâmpărau şi veneau la mine.
Exemplară în cel mai urât sens al covântului a fost pedeapsa pe care au primit-o, în 1986, cred, Ovidiu Ioaniţoaia, Sorin Postolache şi Dan Bârlădeanu, cu care am petrecut câteva zeci de minute pe terasa din spate a casei mele, iar de pe un balcon de vizavi, din strada Eremia Grigorescu, securiştii care se ocupau de mine au filmat scena. A doua zi, şi Ioaniţoaia, şi Postolache, şi Bârlădeanu au fost daţi afară din redacţia revistei „Flacăra”. Fireşte, ei nu erau nişte naivi, când şi-au luat inima în dinţi şi au venit să nu fie singuri şi să nu fiu singur.
Aşa cum, l-am simţit mereu alături, fie şi numai în convorbiri telefonice, pe Dinu Săraru, pe care nişte nefericiţi au vrut să mi-l demonizeze, atribuindu-i absurd culpa că el ar fi vorbit cu inchizitorii mei despre cele pe care i le spuneam eu la telefon, când îmi era şi îmi este evident că în dosarele mele se află transcrierile profesioniste ale convorbirilor noastre, aşa cum rămân acolo, pentru istorie, şi convorbirile cu Octavian Paler, şi cu Fănuş Neagu, şi cu Preasfinţitul Emilian al Albei, omul care nu m-a făcut niciodată să mă simt un paria, pe toată perioada persecuţilor pe care le-am îndurat. P.S. Emilian m-a primit în Catedrala Reîntregirii de la Alba, ciumat cum eram. M-a tratat cu omenie şi solidaritate. Mi-a îngăduit să merg să mă odihnesc şi să mă îngrijesc la Mănăstirea Râmeţi, la generoasa Maică Stareţă Ierusalima, şi a declarat, în Sinodul Patriarhal, atunci când i s-a cerut să mă scoată din mănăstire, că, în această situaţie, vacantează postul de episcop de Alba.
Un capitol special ar merita egalul cu sine şi prea bunul cu mine Ioan Botezan, din Sibiu, admirabilul caracter neînfrânt de conjuncturi. Au fost şi doi primari, în această ţară, care nu s-au făcut că m-au uitat, ci dimpotrivă, m-au găzduit şi m-au ţinut în viaţă cu bunătatea şi curajul lor, primarul Gh. Paşca din Albac şi primarul de Iernut, Vasile Cornea. Dar nemaipomenitul meu prieten, doctorul Vasile Iacob din Sibiu? Dar zecile de complici ai poeziei mele nepermise şi protectori de o zi sau o noapte a vieţii mele?
Unde sunt ei astăzi? Care mai sunt relaţiile dintre mine şi ei? Care mai sunt relaţiile dintre oameni? Mai există gratuitate în aceste raporturi omeneşti, cărora nebunia profitului şi spaima falimentului le-au pus surdină. Mai poate sta cineva, într-o noapte, în jurul unui pahar, niciodată golit până la capăt, ca să asculte sau să spună cântece şi poezii? Mai există jocuri de spirit? Mai există omenie într-un senzaţional poem al său, publicat în „Jurnalul Naţional”, alaltăieri, Marius Tucă hohotea tulburător despre starea de rău în care trăim şi din care parcă nu mai ieşim.
Mai există stele? Mai există flori? Mai există oameni? Mai există prietenie? Mai suntem vii? Doamne, opreşte marşul nostru nemilos către neant şi către deplina uitare de sine. Atunci, ne strângeam unii în alţii, de teama de a nu fi surprinşi singuri de nenorocirile vremii. Aveam, dacă aveam, un telefon şi rescriam istoria fiecărei zile, la acel telefon. Acum, la toate telefoanele, ţiuie singurătăţiile. Iar când sună cineva, sună pentru că are de exprimat o rugăminte, are de adresat o cerere, are de căutat o relaţie. Şi, în general, toate telefoanele sună ocupat. Deşi nu vorbeşte nimeni la ele.

LENINISTUL IERUNCA VĂZUT DE CEAUŞISTUL PĂUNESCU

Nu polemizez cu morţii. Dar, din preocuparea unui cotidian şi din autopupincurismul unui ambuşcat, de la acel cotidian, am înţeles că morţii polemizează cu mine. Într-o operă a sa, o de texte dedicate lui Ceauşescu, antologie numită de autorul ei, Dumnezeu să-l ierte, a ruşinii, Virgil Ierunca, pe care, cândva, l-am preţuit şi care aproape că mă convinsese de sârguincioasa domniei sale ură anticomunistă, mă atacă pentru că am scris pozitiv despre Nicolae Ceauşescu. Nesusţinând că am făcut neapărat bine ce am făcut, am răspuns de mai multe ori acestei neslăbite acuzaţii şi aş putea răspunde, şi acum, că nu am făcut mai mult decât liderii şi analiştii lumii, din anii 60-70-80. Unde a încăput caleaşca regală a Marii Britanii, încape şi o poezie de pe Dâmboviţa. I-au fost favorabili De Gaulle, Nixon, Brandt, Dali, Dubcek, Tito, nu era obligatoriu să-i fie defavorabil Adrian Păunescu.
Altceva, însă, aş considera că merită să-i răspund, peste moarte, e drept, cu toată părerea de rău, lui Virgil Erunca. Problema este una simplă: mă poate acuza pe mine pentru laudele (neglijând întru totul criticile şi negările mele grave şi numeroase) la adresa lui Nicolae Ceauşescu, un om, un literat, un intelectual care a scris, la rândul lui, fireşte, despre Lenin cuvintele care urmează şi pe care le voi reproduce, imediat după semnul întrebării?
„Acela care a întruchipat întreaga revoluţie rusă, care a purtat-o în creerul său, care a pregătit-o, a înfăptuit-o şi a salvat-o, el, omul care a făcut cel mai mult pentru oameni (Barbusse), a fost totdeauna aproape de valorile culturii...Lenin e conştiinţa însăşi a integralităţii, a conştiinţei sănătoase şi vii... De aceea greşesc cei care văd în Lenin, spre exemplu, numai un amant al electricităţii şi întârzie să zărească şi pe pasionatul de cultură”. Aşa scrie liberalul, supărat pe comuniştii care am fost noi, V. Ierunca.
Să analizăm în treacăt termenii acestei adoraţii! Vasăzică, Lenin a întruchipat întreaga, subliniat întreaga revoluţie rusă. E bine? E mult? E destul? Dar el „a şi purtat-o în creierul său”. Parcă devine excesiv. Însă excesele abia urmează. „A pregătit-o, a înfăptuit-o şi a salvat-o”. Din canonada acestor verbe, Dumnezeu iese mic - Lenin e mult mai mare. Şi, probabil, e şi firesc din moment ce Lenin (nu Dumnezeu!) a făcut cel mai mult pentru oameni şi, mărturia lui V. Ierunca „a fost totdeauna aproape de valorile culturii”. Dar altista ideologică urcă: „Lenin e conştiinţa însăşi a integralităţii.” Da? Chiar aşa? Chiar şi atunci când la ordinul lui erau împuşcaţi oameni? Chiar şi atunci când îi transmitea lui Stalin să fie nemilos cu chiaburii şi să nu-i ierte pe şovăielnici? De unde decurge, în concepţia domnului V. Ierunca, toată această admiraţie pentru Lenin? Căci, în afară de integralitate, a cărei conţtiinţă mai adineauri constatam că este, „Lenin mai e şi conştiinţa conştiinţei sănătoase şi vii” Ceea ce s-ar putea să fie, nu doar ideologic, dar şi tautologic.
Însă există şi un suprarealism leninist, din moment ce Ierunca Virgil consideră că „greşesc cei care văd în Lenin numai un amant al electricităţii”. Mare greşeală, într-adevăr. De neiertat. Subtilul critic nu neagă aplecarea lui Lenin către acest ciudat mod de a face dragoste, cu priza, cu ştecherul, cu fasungul, de-l numeşte domnia sa „amant al electricităţii”, electricitate, probabil, alternativă, ca semn de pluralism, dar şi de versatilism, ca-n dragoste, ca-n amantlâc. E de remarcat nuanţa pe care o introduce leninistul critic anticomunist Ierunca, în discuţia despre idolul său, folosind sintagma „întârzie să zărească”, aşadar nu să vadă, ci să zărească. Festival de semitonuri leniniste! Dar culmea expresivităţii şi adâncimii o reprezintă această concluzie: „Lenin protejează visul! Cu o singură condiţie: ca acei care visează să facă din actul lor un act de credinţă şi seriozitate.”
Asta era, deci. Lenin protejează visul! Iar visătorilor li se cere seriozitate şi credinţă, chiar dacă unii dintre ei, cei cu somn adânc, nu-şi pot domina şi manipula visele. Visătorul Lenin rămâne un paradox, în orice caz, pentru cei care mai ştiu câte ceva despre acţiunile sale, pe care, desigur, el le ducea la bun sfârşit cu credinţă şi seriozitate. Nenorocul leniniştilor de tip Ierunca a fost acela că Lenin a murit prea devreme şi le-a amputat şansa de a considera ruşinoasă literatura, fie ea şi slabă, din punct de vedere estetic, dedicată unui lider naţional, în vreme ce laudele lor bolşevice, la adresa lui V. I. Lenin, nu sunt de toată ruşinea ci de toată neruşinea.
N-ar fi exclus ca, dacă Lenin era longeviv, V. Ierunca să ne fi certat pe noi, cei rămaşi în România, de la Radio Moscova. Într-adevăr, şi din perspectivă leninist-ierunciană, Ceauşescu e vinovat. Gavariat Ierunca. (A.P)

ALBASTRU-NDOLIAT

În plină zi se face noapte
Şi ninge fără de motiv,
Albastrul lui Sabin Bălaşa
S-a-ndoliat definitiv.

În deficitul de albastru
Al unei lumi cu pumnii strânşi,
Era nevoie de seninul,
Cu mări, cu nimfe şi cu mânji.

Era albastrul dinspre dangăt,
Când bate clopotul în cer,
Era accentul trist al mării,
Când marile corăbii pier.

Era lumina din privirea
Discipolului muribund,
Când moare-n temniţă profetul
Şi ceilalţi faptul il ascund.

La nunta de culori a lumii,
Un loc de cinste şi-a făcut
Albastrul lui Sabin Bălaşa,
Iluminat de absolut.

E mult pământ în jurul nostru
Şi e destul pământ în noi,
Simţim pământ în cărămidă,
În ţest, în oale şi-n noroi.

Aşa că resimţeam nevoia
Măcar a unui strop de cer,
Pe un pământ pe care cerul
E-un tragic oaspete stingher.

Şi, uite, se îndoilază
Şi nu mai are crezământ
Puţinul cer al lui Bălaşa
Şi cade pictorul, înfrânt.

Ne-am săturat de-atâta noapte
Şi ni se face dor de zi,
Să-nsămânţăm în noi albastrul,
Spre-a nici nu mai putea muri.

Dar e bolnav şi curcubeul,
Închis într-un spital sordid,
Nuanţele ajung în zdrenţe,
Comutatoarele se-nchid.

Şi-n toată negura murdară,
Ca-ntr-un reînviat pariu,
Ce ochi albaştri are cerul,
Ca semn că Dumnezeu e viu.

Sunt răstigniţi aceiaşi îngeri
Între femeie şi bărbat,
În veac de promiscuitate
Şi de albastru-ndoliat.

5 aprilie 2008 Adrian Păunescu

DEVORATOAREA DE MORŢI

Epilepsia unor timpuri stranii,
În care – după cum şi pruncii ştiu -,
Prietenii, mai mult decât duşmanii,
Omoară iarăşi mortul din sicriu.

Madam Dippippii ce voios mungeşte,
Când moare-un om care i-a fost amic
Şi hârca îl înjură duşmăneşte
Şi-l face clovn ratat, rânjind peltic.

Nărav bolnav de dincolo de fire,
Altar apocaliptic de hârdău,
Feriţi aceste biete cimitire,
Căţeaua e-n călduri şi muşcă rău.

Dippippi, marca logicii obscene,
Ne face scârbă nouă, celor vii,
Că, dacă-atunci când vom ieşi din scene,
Ne vor pândi asemenea hiene,
Nici de murit nu mai putem muri.

Spurcată până-n ultima celulă,
Făcută dintr-o vomă pe-o tejghea,
Se scutură şi-n somn, de dor de hulă,
Dar nici macacul zoo n-o mai vrea.

În gura ei, consoanele se moaie,
Şi marmura se moaie-n mâna ei,
Produs de zoaie, ea produce zoaie,
Şi-l zvârle pe Isus la derbedei.

N-a fost această crimă niciodată,
De când în viaţă suntem traşi la sorţi,
Dippippi e o bestie turbată
Ce-n bulimia ei mănâncă morţi.

9-10 aprilie 2008 Adrian Păunescu

INVENTAREA DE PERICOLE

Nu mai e o noutate diversiunea mediatică la care recurg marile puteri, ca să justifice alocarea de sume uriaşe, din bugetele lor, pentru arme şi pentru deschiderea de fronturi, în zone care le interesează, din cu totul alte pricini decât cele pe care le anunţă. Aventura irakiană a pornit de la nobilul pretext că lumea civilizată trebuie să se apere de pericolul unui Irak în plină cursă a înarmărilor nucleare. Instanţe internaţionale neutre (sau, dacă nu neutre, măcar nu atât de părtinitoare!) precizaseră că, în urma controlului riguros, efectuat chiar de ele, nu se găsise nici urmă de pericol nuclear, în ţara lui Saddam. Apărătorii păcii planetare ştiau, însă, mai bine ce au de făcut: invadarea Irakului. A intervenit, fireşte, şi grija aliaţilor pentru tipul de democraţie ce ar fi trebuit să se construiască, tocmai în ţara căreia trebuia să-i ia cineva petrolul, ca să nu se risipească pe coclauri.
A fost inventat, aşadar, pericolul, ca să se motiveze atacul. Cetăţeni din diverse ţări ale lumii s-au trezit angajaţi într-o sinceră beligeranţă cu o ţară care nu le făcuse nici un rău şi din al cărei ţiţei nici nu trăgeau nici un folos. Au avut loc tragedii reale, pe fondul neînduplecatei lupte a civilizaţiei occidentale împotriva unor provocări care nu se petrecuseră. Aceste tragedii au adâncit ideia profund excesivă că Irakul e duşmanul civilizaţiei noastre. Legate de viziunea critică asupra evenimentelor din 11 septembrie 2001, episoadele din Afganistan şi Irak rămân tot confuze şi singura lor traducere, acceptată până acum, este cuvântul resurse. Şi mai e un lucru sigur: cei ce se proclamau învingători nu sunt învingători. Relativa lor înfrângere se explică logic şi moral: întâi au fost pornite războaiele şi, abia după aceea, au fost căutate motivele. Şi încă nu au fost găsite. De aceea au şi fost inventate.
Basmul stupid cu Bin Laden nu mai poate mulţumi foamea de realitate a unei lumi care nu se poate preface la nesfârşit că judecă oligofren. Emoţia locuitorilor pământului, în faţa diversiunilor lustruite, puse în scenă, ca să acopere adevăratele raţiuni ale celor două războaie, se răceşte, cu timpul, transformându-se în decepţie, în mânie, în suspiciune.
La Bucureşti, la importantul Summit NATO şi la întâlnirea acestuia cu liderul Rusiei, mai mulţi conducători ai ţărilor occidentale au insistat obsesiv pe ideea că NATO nu mai consideră Rusia un pericol şi că scuturile de apărare antirachetă se construiesc, nu împotriva Moscovei, ci a unei primejdii de undeva din Orientul Mijlociu. S-a discutat chiar despre Iran. Părea chiar că i se reproşează subtil lui Putin încăpăţânarea de a nu înţelege că toate acţiunile NATO – scuturile antirachetă, extinderea Alianţei în ţări cu care Rusia se aflase într-o relaţie îndelung-imperială – sunt menite să protejeze Rusia, din moment ce atâtea declaraţii veneau în sprijinul ideii că Războiul Rece a încetat. Naiv trebuie să-l fi crezut propagandiştii NATO pe versatul securist de omenie leningrădean.
Fireşte, nu se poate accepta, în nici un caz, teza imperialistă a liderilor Rusiei, în continuarea liderilor Uniunea Sovietică, că Moscova are dreptul să decidă în ce bloc militar au dreptul să se afle fostele ţări ocupate de sovietici, în ideia că Moscova n-a confiscat numai trecutul, ci şi prezentul şi viitorul capitalelor ale căror răni din vremea ocupaţiei sovietice nici nu apucaseră să se cicatrizeze.
Personal am fost în întreaga mea viaţă un adversar al Tratatului de la Varşovia care înrobea ţara mea obligând-o la o politică militară contrară vocaţiei şi intereselor poporului român. Am crezut şi cred că ocupaţia sovietică a fost o nenorocire (aproape irecuperabilă în istorie), pentru România. N-am avut, însă, nici în momentele cele mai fierbinţi ale antisovietismului meu, lipsa de luciditate de-a nu vedea şi cumplita realitate că România n-ar fi fost niciodată ocupată de armatele sovietice, dacă şefii marilor state occidentalenu nu ar fi împins-o, cu laşitate şi cinism, sub talpa cizmei muscăleşti. Şi, totuşi, de acolo, din occident, ar fi trebuit să ne vină semnele eliberării. Şi unele semne, indirecte, au şi venit.
M-am iluzionat, câţiva ani, după 1989, că lumea ar putea reveni la normalitate prin desfiinţarea tuturor blocurilor militare. Acţiunile viclene ale Moscovei în Gruzia, împotriva liderului naţionalist ales Gamsahurdia, pe care l-a hăituit prin munţi şi l-a destinat morţii, m-au vinedecat de o parte din iluzii. Am înţeles cu amărăciune şi urzelile kaghebist-bolşevice ale liderilor anticomunişti ai Rusiei împotriva Basarabiei Româneşti, obligată să rămână, cică, Republică Moldova, şi să suporte ameninţarea de secesiune a unui Tiraspol (ce gravita în jurul uriaşei statui a lui Lenin, nemişcat din centrul oraşului), ca şi ambiţiile (bine hrănite de imperiu) ale găgăuzilor. Aşa că nu mi-a mai fost suficientă încrederea într-o lume din care să dispară (şi) NATO.
Am fost de acord, deci, cu apartenenţa României la NATO. Am salutat Summitul NATO din 2-4 aprilie 2008, de la Bucureşti. Dar nu sunt de acord cu tot acest festival de ipocrizie, în felul cum sunt stabilite şi declarate motivaţiile extinderii şi întăririi NATO. Care pericol iranian? Care Orient Apropiat? De ce nu se recunoaşte că Rusia îi preocupă, la modul cel mai acut, pe liderii Alianţei Atlantice? Nici chiar o Rusie rămasă în urmă nu-i liniştea pe vestici. Dar această Rusie, reînviată şi din nou puternică? Inventarea de cauze mincinoase, când cauzele adevărate sunt evidente, nu e o notă bună pentru credibilitatea noastră, a celor aflaţi înăuntrul NATO.
Relativa superioritate a liderului rus, în faţa elitei ţărilor NATO, nu se explică prin cine ştie ce capacităţi intelectuale deosebite ale domnului ofiţer de informaţii, prin exerciţiile sale la pian, ori prin justeţea politicii sale interne, de descurajare agresivă a opozanţilor, ci prin faptul, de tot banal, că el, la Bucureşti, spunea adevărul, că NATO şi Rusia au interese divergente, iar ceilalţi protagonişti inventau minciuni cât mai sofisticate, că Orientul Apropiat, că Războiul Cibernetic, că scutul e bun pentru toţi, e cel mai bun, că Ucraina şi Georgia ar fi tocmai potrivite, în lupta cu rozătoarele de podiş din Iran. Ori, adevărul e altul: Rusia a produs multe dovezi paradoxale în istorie, dar niciuna nu vine să confirme fidelitatea ei faţă de cuvântul dat. Atenţie, însă, nici marile ţări occidentale nu au respectat făgăduinţa pe care le-o făcuseră ruşilor, în momentul desfiinţării Tratatului de la Varşovia, că vor desfiinţa NATO.
Dar dacă până la urmă, într-adevăr NATO crede în loialitatea Rusiei şi în loialitatea NATO faţă de Rusia, în dedicarea ei definitivă unei conlucrări sincere cu America, Anglia, Germania, Franţa, cu celelalte ţări, între care şi România, şi dacă nu împotriva Rusiei se înmulţesc la graniţele ei, statele care aderă la NATO, de ce nu ar fi invitată Rusia însăşi să intre în NATO? Inventarea de pericole, sub zodia ipocriziei fără nici o remuşcare, nu înlătură, însă, pericolele reale. Dimpotrivă.

ALTE RĂSPUNSURI

Ileotecher
Adevăr!

Bogdan-Andrei
Am scris acele versuri cu două săptămâni înainte de absurda plecare a lui George Pruteanu, care chiar m-a descumpănit grav. E tot mai puţin în jurul meu: Îmi mor prietenii. Îmi mor colegii de generaţie.

Bibliotecaru
Citiţi, va rog, poezia mea „La moartea lui George Pruteanu”. Şi eu am simţit că am căzut cu Pittiş, cu Pruteanu...

Uka
Fiecare dintre noi este veste, pentru celălalt. Să ne rugăm să nu fie ultima veste!

Horia Blidaru
Un extraordinar gladiator al limbii române: George Pruteanu!

Ciprian Blidaru
Voi încerca să vă dăruiesc interviul meu cu Eliade, aşa cum l-am publicat întreg, în volumul „Sub semnul întrebării”, a doua ediţie, din 1971.

Wilhelmina
Cine altcineva decât noi să întretină flacăra poeziei eminesciene? Chiar şi pentru cei care nu sunt de acord cu el, Eminescu e un reper.

Carmen
Aşa scriam în urmă cu trei decenii şi ceva. Aş scrie, şi astăzi, la fel, de n-aş avea mâna (întinsă către univers) ocupată.

Che
În acest fel să vorbiţi cu mama dv., dacă şi dânsa. În contact cu insanităţi ca ale dv., se putea muri de scârbă, încă trăind. Vă urez drum bun, către copacul din care aţi coborât prea degrabă.

Bibliotecaru
Chiar dacă aţi avea dreptate şi peste 2 ani îmi voi pune acea întrebare, eu tot mă bucur că fenomenul s-a petrecut şi ne-a arătat lumii, pentru o clipă, o zi, o lună, un an, altfel decât legendele negative care ne înjosesc imaginea în Europa.

Hippiepittis
De acord cu Hippie: există şi o şansă.

Bibliotecaru
Aşa pare, dar nu e moarte, e oboseală.
Parcă vă bucuraţi că aţi aflat vestea cea rea despre fraţii lui Costel. Eu – nu. E nevoie şi de cei care văd domenii. Dar ei trebuie să fie înţelegători cu protectorii dreptului la îngeri.

Vicvas
Nu pot să mă pronunţ categoric, da nu cred că echipa Rapid trebuie pedepsită. De ce nu s-a întrerupt meciul din tur, când Bozovici a fost lovit de un şurub? Măsura arbitrului poate fi considerată dreaptă, dacă o privim în sine, dar în context ea defavorizează eterna persecutată: echipa Rapid. Cred că mi se activează mai vechiul rapidism, în această teroare antirapidistă.

Savin Badea
Nu se face primăvară cu o floare, într-adevăr, dar nici fără nici o floare.

Gb
Unul ia o notă, altul ia o flotă.

Bibliotecaru
Vă propun forma întreagă a poemului „Bieţi lampagii”, spre a nu se pierde sensuri importante.

BIEŢI LAMPAGII

Într-un veac cu noapte mare,
Noi aprindem felinare,
Ca să nu fiţi trişti.
Voi le stingeţi către ziuă
Şi noi ne luăm adio,
Sărmani artişti.

Vine noaptea următoare,
Noi aprindem felinare
Spre a fi frumos.
Voi le stingeţi duşmăneşte,
Vouă noaptea vă prieşte,
Vai, ce folos.

Bieţi lampagii, în veacul greu,
Noi, orice-ar fi, lucrăm mereu,
Dăm foc, dăm foc felinarelor!
Dăm foc, dăm foc felinarelor!

Cineva mereu ne ceartă
Că urmăm această artă
Fără de tumult,
Şi-ntr-o lume fără lună,
Vă vom spune noapte bună,
Umiliţi prea mult.

Dar ni se va face milă,
Vom da iar foc la feştilă,
Nu vom rezista.
Căci lumina alb-albastră
Este meseria noastră,
Ea şi numai ea.

Bieţi lampagii, în veacul greu,
Noi, orice-ar fi, lucrăm mereu,
Dăm foc, dăm foc felinarelor!
Dăm foc, dăm foc felinarelor!

Contra nopţii tutelare,
Vom aprinde felinare,
Până veţi simţi
Că vin beznele profunde,
Dacă ziua nu se-ascunde
În lampagii.

Noi, artiştii fără vină,
Noi purtăm în mâini lumină,
Să v-o dăm-napoi,
Iar dac-o să fie cazul
Şi va dispărea şi gazul,
Vom arde noi.

Bieţi lampagii, în veacul greu,
Noi, orice-ar fi, lucrăm mereu,
Dăm foc, dăm foc felinarelor!
Dăm foc, dăm foc felinarelor!
Lui Alex. Chiriacescu

N-aş încuraja o demonizare, fie şi blândă, a lui Hruşcă, nici măcar în schimbul laudei – bine meritate – a Tatianei Stepa.
Semnalez, însă, peste toate, orizontul dv. Larg şi conexiunile uneori surprinzătoare, pe care le faceţi.

Darie Ducan
Mulţumesc frumos, copile! Articolul despre „Generaţia 60” nu a ajuns.

Sanda Nicucie
Doamne, ce emoţie se simte în cuvintele dumneavoastră.

Bibliotecaru
Dumneavostră nu trebuie să ezitaţi: faceţi literatură, estetică şi gazetărie!

Ahile36
Între cei pe care-i atacaţi atât de dur (dreptul dv.), sunt şi oameni de calitate. Nu totdeauna gramatica este criteriul decisiv în judecarea oamenilor. Altceva e, însă, când ei nu ştiu să-şi folosească energiile curate, de constructori de exemplu, şi se bazează tocmai pe dezacordurile dintre subiecte şi predicate. Şi mai e ceva. Şi gramatica se poate învăţa. Ca o regulă de circulaţie a ideilor.

Petrache
Da, d-le Petrache, aşa e.

Felix
Am citit consternat atacurile post-mortem la adresa lui George Pruteanu. O individă bolnavă de ură îl acuză că e un ratat, uitând că ea nu e nici măcar o ratată, neavând ce rata.

Savin Badea
Sunt hăituit de treburi, dragă Savin Badea, şi n-am văzut decât ieri cele trimise de dumneata. Câteva zile nici nu a funcţionat computerul în semn de omagiu pentru NATO. Oricum, apelul e foarte generos. Poemul pe care dvs l-ati anexat din lirica norvegiană a fost însuşit de Cenaclul Flacăra, acum 34-35 de ani, în varianta muzicală remarcabilă a Adrianei Ausch. Pe unul din C.D.urile „Cenaclului Flacăra” poate fi găsită capodopera în cauză.
Sunt fericit că mi-am iubit colegii şi nu le-am rămas dator, în scurta noastră viaţă. Pe Ioan Alexandru l-am iubit ca pe un înger.

Petrache
Domnule Petrache, nu domnişoara care mă înjură atât de urât şi nedrept, e vinovată, Dumnezeu s-o apere, ci unii colegi ai mei care au lansat în momentele cumplite ale nenorocirii, acuzaţii la adresa mea, ţopăind de fericire că eu voi fi scos din scenă, cu acea ocazie.

Gabriela
Teribil de simplu şi cutremurător versul tainic „Privesc aceşti lăstari şi plâng, pădurile-s arse demult...”. Atenţie, însă, la sonoritatea neplăcută „prives caceşti”. E senzaţională găselniţa: „N-am palme câte ar trebui să-mi dau”. Bravo!

Ioan Ivaşcu
„Mulţi locuiesc în aceeaşi cameră,Despărţiţi de un zid,/Peste care îşi aruncă,/În fiecare dimineaţă,/Sufletele somnoroase,/Într-un etern meci de tenis/Cu doi învinşi”
Strofă aproape genială!

Ciprian Blidaru
M-am cutremurat de indignare şi silă, Ciprian Blidaru. Dacă aşa ceva se poate întâmpla, după moartea unui om de calitatea lui George, înseamnă că nici să murim nu mai merită.

Cvasiliu
Excelentă poezie! Ba mai mult decât atât: adevărată! Vreţi s-o publicăm în „Flacăra lui Adrian Păunescu”?

Carmen
Da, a început un serial de poezie, al meu, seară de seară, în afară de sâmbătă şi duminică, la „Romantica”. În genere, la orele 22.25! Mulţumesc de vestea că m-aţi găsit acolo.

Bibliotecaru
N-am puterea de a contribui cu ceva la vreo soluţie politică de acest fel. Dar ce spuneţi nu e neinteresant.

Vicvas
O să postez şi poezie pe care i-am dedicat-o după moarte, dar şi altele, scrise atunci când el le mai putea citi. De asemenea voi posta şi o fotografie a noastră din vara trecută. Eram aşa de veseli!

Dragan
Dragul meu Drăgan. Am crezut în sanie ca în cel mai dulce instrument al călătoriei, până am început să simt că dealul cu dădăuş trebuie şi urcat, după minunea coborârii cu sania.

Gb
Şi totuşi să facem, cât ne e cu putinţă, mai mult bine!

Mihnea Stoica
Vă propun câteva poezii, din ultimii 18 ani! Iată-le!

VOBISCUM

Îmi recunosc o stare şi un viciu,
Ţin cu poeţii, iad de iezi în rai,
Am fost cu Eminescu la ospiciu
Şi-am fost cu Petöfi călcat de cai.

Am fost cu Paul Verlaine în berărie
Şi cu Esenin vâna mi-am tăiat,
Am fost cu Voiculescu-n puşcărie,
Cu lordul Byron m-am simţit soldat.

Am fost cu Maiakovski pe tribună
Şi-am fost bandit ca şi François Villon,
Ca Whitman am crezut în iarba bună
Şi ca Bacovia de monoton.

Am fost cu Goethe când vedea pe Faust,
Cu Heine când vedea pe Lorelei,
Cu Fondané ucis în holocaust
Şi m-am aflat cu Labiş sub tramvai.

Cu Lorca mi-am dat drumul în coridă,
Am coborât cu Dante în infern,
Cu Platon am văzut o Atlantidă,
Doar Shakespeare mi-a scăpat, a fost etern.

Am fost cu toţi şi m-am băgat în toate
Am fost oftalmologul lui Homer,
Mi s-a părut că orişice se poate,
Dar Shakespeare a rămas mereu stingher.

Purtam pe Pont, ca şi Ovidiu toga,
Către Tagore-am spus cuvântul „pro“,
Am fost la Alba Iulia cu Goga
Şi-am dispărut în sensul lui Rimbaud.

Acelaşi corb care-a vorbit cu mine
Lui Poe îi declarase „nevermore“
Pe Go-Mo-Jo aprofundându-l bine,
Cu Pasternak se cuvenea să mor.

Cu unul singur n-am prea fost, afară
De Shakespeare despre care-am mai vorbit,
Cu cel pe care îl aştept să moară
Spre-a-i şti intimitatea în sfârşit.

E un poet, parcă menit să-mi scape,
De câte ori alături mi-e mereu
Şi, vai, mi-a fost atâta de aproape
Şi, vai, acel poet am fost chiar eu.

TELEFON ÎMBĂTRÂNIND

Trec anii şi se numără ca banii
Şi viaţa mă aşază pe rugul ei cărunt,
Bunica nu-mi mai spune nani-nani,
Mă-nfrigurează fiecare amănunt.

Şi cel ce-am fost şi cel ce sunt se ceartă,
Dar vai şi-acest război e-atât de monoton,
Mi-mbătrâneşte numărul la poartă,
Mi-mbătrâneşte numărul de telefon.

Se adaugă mai fiecare oră
Şi telefonul sună distant şi suveran
Şi parcă şi el însuşi mă imploră
Să nu-l tot schimb adăugând un an.

Acum, când crucea anilor e spartă
Şi omul de zăpadă, ce sunt, îşi ia palton,
Mi-mbătrâneşte numărul la poartă,
Mi-mbătrâneşte numărul de telefon.

Răsună-n mine toate ca-ntr-o sală
În care mormăie strigoiul unui urs
Şi creşte din greşeală în greşeală
Pedepsitorul căilor ce le-am parcurs.

Şi dacă moartea mea nu mai e moartă
E că eu însumi mi-am ajuns un zvon,
Mi-mbătrâneşte numărul la poartă,
Mi-mbătrâneşte numărul de telefon.

Ceva, aici, produce cărunteţe,
O fabrică de calcar la mine-n oase văd
Şi vine albul ei să mă înveţe
Cum să surâd aliniindu-mă-n prăpăd.

Cu fiecare an ce nu mă iartă,
Ca într-o adunare făcută monoton
Mi-mbătrâneşte numărul la poartă,
Mi-mbătrâneşte numărul de telefon.

DRUM LA MOARĂ

Erau atât de scurte acele nopţi de vară,
Pe saci de grâu, cu perne ţepoase de nutreţ,
Plecam şi eu cu tata, când se ducea la moară,
La moară la Giurgiţa, la moară la Bistreţ.

El mi-arunca asupra-mi un cald cojoc de oaie
Şi adormeam în mersul căruţei prin pustii,
Cred că păream o iarbă mai tristă şi bălaie
Şi tata mâna caii cu câte-un dulce „dii“!

Simţeam sub mine grâul, un fel de vietate,
Dormeam pe pâinea noastră şi-a unui an întreg,
Mi se părea că tata le ştie el pe toate
De aici nu e nevoie ceva să înţeleg.

Şi totul - pe-ntuneric, dar limpezime multă!
Mai multă limpezime decât e la nămiezi,
Că lucrurile lumii, pe tine te ascultă,
Dacă şi tu pe lucruri ai grijă să le crezi.

Ne mai opream lunatic la câte o fântână,
Eu ridicam, din vise şi fân, bălaiul cap
Şi-mi năzărea că tata cu ciutura în mână
Ia luna şi le-o varsă şi cailor în jgheab.

Atâtea minerale pierzând din acel creier
Pe mine cel de-atuncea mă văd ca pe-un străin,
Simţeam că universul se sprijină pe-un greier,
Venea de pretutindeni un ţârâit divin.

Şi ajungeam la moară, erau veniţi atâţia,
Căruţele pe dreapta şedeau frumos la rând,
Şi mirosea magnetic jur-împrejur tărâţa
Şi-atunci, de-atâta poftă, eu mă visam mâncând.

Şi nu-mi plăcea pe urmă lucrarea propriu-zisă,
Mă sugruma ideea că grâu-i sugrumat,
Mă sugruma făina, cum o vedeam închisă,
Prin tub etanş de sticlă, spre-a izvorî curat.

Apoi, plecam acasă şi nu mai aveam voie
De sacii din căruţă să mă ating cumva,
Tot ce părea-nainte că doar un muşuroi e
Acum era făină, din care se mânca.

Nu mai era a noastră, a celor din căruţă,
Ea devenise sfântă şi nu mai avea preţ,
Acum stăteam pe capră, pe-o scândură micuţă,
La moară la Giurgiţa, la moară la Bistreţ.

Şi, ajungând acasă, o descărcam cu milă,
Să nu se irosească până-n hambar vreun rest,
Şi maica, frământând-o, în dulcea ei argilă,
Îi desena o cruce şi-o aşeza în ţest.

De-atunci, din noaptea-n care călătoream cu grâul,
Din ziua când, cu gura, muşcam coltucul frânt,
Nu rabd să calce pâinea dispreţul sau desfrâul
Şi-mi duc şi eu căruţa cu pâine pe pământ.

Mai stai cu mine, tată, că lumea e străină,
Mai stai cu mine, tată, aşa precum eram,
Să ducem grâu la moară şi să luăm făină,
Să facă maica noastră o pâine pentru-un neam.

Dar iar e noaptea scurtă şi umbre dau s-apară
Şi caii scriu pe drumuri ceva cam neciteţ,
...Băiete-nhamă caii că mergem decuseară
La moară la Giurgiţa, la moară la Bistreţ.

VÂRSTE

Am fost un tânăr fenomenal,
M-am ridicat dintr-o clasă de jos
Iubeam în oricare pat, dansam la oricare bal,
Luam politica în serios.

Cine mă vedea m-ar fi pocnit,
Cine nu mă vedea mă deplângea,
Am fost un adolescent aiurit,
Odihnească-se-n amintire tinereţea mea.

Revoluţia mi-a plăcut imediat,
M-am repezit s-o înfăptuiesc,
Astăzi pe Pământ nu e mai nimic pământesc
Nici nu mai ştiu pentru ce să mă bat.

Credeam că un comunist niciodată nu-i trist
Dacă vrea să ducă totul la bun sfârşit,
Astăzi sunt trist fiindcă sunt comunist
Şi văd că drumul e infinit.

Nu purtam şapcă, nu purtam şal
Şi mi-era bine oricum,
Cu nebunia mea de tânăr fenomenal
Am plătit şi decepţia mea de acum.

Ce-am crezut am crezut, nu mi-e silă de crez,
Mi-e lehamite să fiu viteaz,
Revoluţiei atât îi mai cotizez -
Insomniile mele de azi.

APEL DE CĂRTURAR

S-au adunat necazuri mari pe ţară
şi păsările negre se rotesc
de parc-ar aştepta-o să şi moară
şi să se stingă neamul românesc.

Cu inima în tâmplă stau de veghe
şi n-am cui spune presimţirea mea
că dacă va pieri iubirea veche
iubirea nouă nu va rezista.

Acum, ca-n magica fatalitate,
ce ne-a-nsoţit nimicitor mereu,
nu ştiu de ce ni se întâmplă toate
şi, Doamne, apără poporul meu.

N-avem nevoie de vărsări de sânge
pentru-a redeveni aceiaşi fraţi,
nu mai au lacrimi mamele spre-a plânge
mormintele copiilor plecaţi.

Din una-n alta şi din toate-n una,
periculos şi cinic circuit,
şi suntem mai pândiţi ca totdeauna
şi limba-n gură ni s-a veştejit.

Nevoile ne trag de steag spre bernă,
cei laşi aţâţă focuri în popor,
dar România s-a născut eternă
şi singură, şi ţinta tuturor.

Şi trebuie o radicalizare
şi trebuie un nou, cinstit impuls,
pentru-a reface România Mare
şi-a pune-n umăr iarăşi braţul smuls.

Dar cel mai mult aici, la noi acasă,
ne trebuie concordia de fond,
să nu cădem în planetara plasă
a transformării patriei în front.

Nu ne iubeşte nimeni decât cerul,
avem duşmani ce ne-ar zvârli la câini,
ca-n Mioriţa, noi suntem oierul
aflat sub ruga propriilor mâini.

S-au adunat necazuri mari pe ţară,
dobânzile fărădelegii cresc;
vegheaţi ca ţara noastră să nu moară,
să nu se stingă neamul românesc.
Pe drum, 1984
CONTRASELECŢIA
(Descântec de piază-rea)

Nici n-am vorbit de-ajuns
Despre spaţiul de negură, despre surplusul de obscuritate,
Despre daraua mereu mai mare decât ocaua,
Despre haosul mereu mai agresiv,
Mereu mai expresiv decât disciplina,
Despre soldaţii-recruţi care vin
Să dea ordine generalilor răniţi,
Despre pacea ajunsă gazetă de perete
Lângă uşa capitonată a neguţătorului de războaie,
Despre cultivatorii de neghină
Care susţin înverşunate campanii
Împotriva acelora care lasă
Grâul să invadeze neghina,
Despre pedeapsa de a fi deştept
Şi despre şansa de a fi mediocru,
Despre corupţia care dă leafă
Tribunalelor cinstei,
Despre iepurii care fac dosare
De pensionare tigrilor,
Despre Dumnezeu
În a cărui inimă şade-n gazdă
Un demon de rând.

Nici n-am apucat să vorbim
Despre pericolul Contraselecţiei,
Despre cea mai periculoasă Contraselecţie,
Despre noua Spartă
Care şi-i omoară pe cei puternici,
Încurajându-i pe cei nedotaţi,
Pe cei slabi, laşi, leneşi, imorali.
Nici n-am apucat să vorbim
Cum se cuvenea
Despre crima de a se pierde
Tot ce părea să facă bine lumii,
Despre formalismul feroce,
Despre tandreţea pusă la zid,
Despre teama de a fi intelectual.
Nici n-am apucat să vorbim
Cât de cât
Despre dârdâitul de groază al bibliotecilor
Surprinse în plină gândire.

Nici n-am apucat să spunem
Că nu, nu se poate aşa,
Că nu, nu e bine aşa,
Că Sparta aceasta a Contraselecţiei
Ne va costa şiruri întregi de netrebnici,
Clănţănind mâine de foame ei înşişi,
După ce au provocat foamea prin nepricepere,
Că Sparta aceasta a Contraselecţiei
Va însemna un dezastru
Pentru visul de bine
Al bietei noastre Cetăţi,
Că într-o lume în care cei buni,
În care cei merituoşi,
În care cei vrednici
Sunt la locurile lor,
Şi ceilalţi
- toţi ceilalţi -
Trăiesc bine.

Nici n-am apucat să deschidem
Întristatele noastre guri
Şi avu loc sărbătoarea cea mare
A Contraselecţiei.

Avură loc funeraliile
Inteligenţei.
Avură loc dansuri şi chiote,
Impudice salturi colective
În cinstea victoriei
Ologilor contra celor cu două picioare,
În cinstea victoriei
Ciungilor contra celor cu două mâini,
În cinstea victoriei
Celor fără gânduri contra celor ce gândesc,
În cinstea victoriei
Celor ce nu muncesc contra celor ce muncesc.

Doamne al Cetăţii noastre,
Ia aminte,
Doamne al tuturor,
Nu ne da pe mâna
Celor fără minte,
Fără inimă,
Fără mâini.

Ei nu sunt ologi din războaie,
Ei sunt ologi din lenea de-a umbla,
Li s-au uscat picioarele
De neîntrebuinţare.

Ei nu sunt ciungi din lupte,
Ei sunt ciungi
Că n-au pus mâna pe unelte
De la naştere,
Li s-au uscat braţele
De nemângâiere,
Au prins sfoiag la subţiori.

Ei miros din cap până-n picioare
A dosar,
A dosar prăfuit,
A năduşeală de funcţionar tembel
Care se spală după pensie,
Eu n-au mâini şi picioare
Pentru că n-au muncit niciodată.
Eu au buze,
Ei au buze
Ca nişte pături de păr de cal.

Ei au limbi urâte
Ca nişte cruci de zgârci de porc,
Ei au salivă colorată
De-atâtea steaguri câte-au supt
În somn, ca pruncii,
Ei n-au nimic decât ură,
Ură şi poftă de răzbunare.

Doamne, fii cu noi
În această noapte a Contraselecţiei
Şi salvează-ne de ei!

Nici n-am apucat să ne plângem
De primele excese
Şi iată excese şi mai mari!
Nici n-am apucat să formulăm
Cererile noastre minimale
Şi, iată, nu mai avem nici un drept.
Iată în paturile noastre
Pruncii lor, pruncii pruncilor lor,
Gemete şi clei căzut din urechile
Acestor prunci fără nimic omenesc.

Nici n-am terminat discuţiile democratice
În parlamentele noastre ridicole
Şi scaunele din clădirea parlamentului au fost luate
Şi-au fost aruncate în birturi ordinare
Să fie locuri destule pentru invitaţii
La Marea Sărbătoare
A Contraselecţiei.

Doamne, ce faci cu noi?
Doamne, apără Sparta!

Iată - Contraselecţia!
Iată - sporul negurii!

Viermii de mătase produc
Mătase neagră,
Trandafirii roşii
Produc trandafiri negri,
Laptele vacilor din Sparta
Va fi negru!

Un soare inflamat se urcă
Deasupra turnurilor noastre negre
Şi imbecilii arcaşi îl îndoliază
Sub negre săgeţi.

Şi mai la nord, vai, mai la nord,
Ca printr-un trist bandaj de doliu,
A început să ningă negru.

Pe ziduri - mari afişe stau şi-anunţă
Pedepsele ce se vor da
Pentru infracţiunea de-a gândi.

Şi nici n-am apucat să ne mirăm deloc,
Să protestăm cu energia
Prea vinovată a tandreţei noastre,
Cu scrupuloasa noastră
Aplecare democratică
Şi cu criminala capacitate de a
Înţelege şi explica totul.
Nici n-am avut răgazul să promitem
Că ne vom supăra,
Nici n-am putut deveni caraghioşi,
Îmbufnându-ne vizibil
Pentru o cauză mai mică,
În vreme ce un rău mai mare
Se şi-ntâmplase.

Nici n-am dat un telefon
La centrala electrică să ameninţăm
Pe electricianul de serviciu că dacă
În maximum o oră nu dă drumul
Curentului electric,
Îl vom reclama primarului,
Ca să aflăm abia atunci
Că nu mai există,
Că nu va mai exista,
Că nici nu e bine să ne-amintim
C-a existat vreodată
Curentul electric,
Nici n-am apucat să ne fandosim,
Să ne copilărim,
Să ne amăgim,
Că, iată, Sărbătoarea Contraselecţiei
Ne aduce pe scenă.

Noi toţi, cei care am gândit ceva,
Avem pe scenă roluri inverse,
Noi toţi, cei care am avut şi inimi,
Şi minţi, şi mâini, şi picioare
Vom juca realist
Tragicomedia că nu le avem.

Savantul atomist va juca rolul
Femeii care îi ştergea parchetul.

Generalul va juca rolul
Soldatului neinstruit.

Compozitorii vor lătra,
Pictorii vor tăia cu foarfeca
Tablourile lor şi ale
Predecesorilor.

Martirii îşi vor cere scuze
De la acei care i-au chinuit.

Muncitorii a căror trudă
A fost furată toată viaţa
Se vor da pe ei înşişi
În judecată
Cerând să plătească despăgubiri
Şi respectivele dobânzi,
Pentru că n-au fost furaţi
Îndeajuns.

Ţăranii cărora mereu
Li s-au luat grâul, porumbul şi sfecla,
Floarea-soarelui şi viaţa,
Nici nu vor mai avea voie
Să fie ţărani.
Ei se vor transforma de-a dreptul
În grâu, porumb şi celelalte,
Ca nu cumva să ceară de mâncare,
Ca azi şi-n veac
Să dea ei de mâncare,
Ce mai atâta cheltuială?

Totul se va întoarce, Contraselecţia
Va domina de-a lungul Spartei,
Iar scenele vor fi pline de hazul grotesc
Al Contraselecţiei.

Doamne, rămâi deasupra noastră,
Doamne, apără Sparta,
Doamne, îndură-te
De nevinovăţia noastră, pedepsită în zadar.

Doamne, opreşte Contraselecţia!
Doamne, nu ne îngădui
Nici măcar să visăm
Că de la tine a pornit
Contraselecţia.

LA MOARTEA LUI GEORGE PRUTEANU

A murit ultimul apărător al limbii române,
Pe neaşteptate, ca un arhaism împuşcat,
Ce mai rămâne, Doamne-Dumnezeule, ce mai rămâne
Decât gramatica de care ne-am lepădat?

Şi, uite, nici nu începuse bine anul
Şi cine, oare, s-ar fi putut gândi
Că într-o seară de martie va muri Pruteanu,
Care avea şi el planuri pentru a doua zi?

Bate inima-n oameni ca toba cea mare,
Pentru plecarea în zilnicul război,
Din care atât de absurd şi de urgent se moare
Şi-n moartea fiecăruia e vorba despre noi.

A murit neliniştitul, militantul, artistul,
O umbră de doliu se-aşează pe fiece verb,
Ne omorâm sârguincios, cum ne învaţă anticristul,
Ca nişte cazane sub presiune, cuvintele fierb.

Era o zi oarecare, o biată zi oarecare,
Fără nimic premonitoriu, fără nimic special,
Când el a simţit că nu-i e bine şi că îl doare
Şi, ca orice om, s-a dus, şi el, pân-la spital.

Rămăseseră, desigur, probleme nerezolvate,
Dar George o să se-apuce de treabă din nou,
Lipseşte puţin, dar se întoarce de-ndată ce poate,
Ochelarii, stilourile, ceasurile îl aşteaptă pe birou.

Căci el se pregătea liniştit de o bătrâneţe frumoasă,
Şi încă era atât de departe de ultimul act,
Avea treburi la facultate, la bibliotecă, în casă,
Ar fi râs în hohote dacă-i vorbeai de infarct.

Nu, hotărât lucru, el nu era născut pentru moarte,
Cum nu e născut nimeni dintre atâţia trecători,
Avea grilă estetică, era aici, gândea departe,
Era un cordial radical de stânga: ori-ori!

Şi, dintr-o dată, între toate poveştile năuce,
Din politică, din sport, din scandalurile de pe cuprins,
O stupidă agenţie de minciuni ne aduce
Vestea de coşmar că George Pruteanu s-a stins.

Fireşte, cum se spune, era prudent să renunţe la ţigară,
Dar asta e, oare, problema cea mai grea,
Din cauza căreia trebuia ca Pruteanu să moară,
Când e toxică viaţa însăşi? Să fi renunţat şi la ea?

Nimic nu se mai înţelege. Însă, ceva tot se ştie,
Măcar de-acum încolo, moartea, oricum,
Nu mai are voie să facă greşeli de ortografie,
Când profesorul de gramatică pleacă pe ultimul drum.

A murit ultimul gladiator al limbii române,
Substantivele şi verbele s-au înnorat,
Interjecţiile se ridică, de parcă ar vrea să-l îngâne,
Clopotele se-ndoliază, lăcrimează şi bat.

A venit moartea, cu năravurile ei păgâne,
Şi s-a aşezat, cu aroganţa celui mai mare păcat,
Între ziua de azi a lui George şi ziua de mâine,
Între ultimul subiect şi ultimul lui predicat.

Un minut de reculegere, o cană de vin şi-o bucată de pâine,
Pentru parastasul iluminat, pentru parastasul înlăcrimat,
Al ultimului subiect şi al ultimului predicat.
Predicat fără subiect! Noi fără el! Subiect fără predicat!

27 martie 2008

PUNCTE-PUNCTE

Când să fie înaintat şi el la gradul de linie, punctul e trecut în rezervă.
Punctul opreşte. Două puncte anunţă continuarea. Cât despre puncte-puncte, ce să mai vorbim, ele imită infinitul.
La nevoie, litera i poate să se salveze, urcând în punctul de pe ea.
Sunt sporturi în care a puncta înseamnă a înscrie un gol.
Sub semnul exclamării, punctul se antrenează pentru o carieră lungă sub semnul întrebării.
Ce ne spune faptul că punct şi defunct rimează atât de plin?
Punctual a încetat să mai însemne, de multă vreme, exact.
Punctul corupt devine virgulă.
Care e obârşia noţiunii de „punere la punct”?
Din aproape nicio puncţie nu iese mai mult decât ameninţarea punctului final.

VINE TOVARĂŞUL? VIN NATOVARĂŞII!

Măsurile de siguranţă pe care le-au luat autorităţile române sunt, până-ntr-un punct, fireşti. Dar numai până într-un punct. Bun venit, prieteni!
Ca de obicei, excesele fac rău cauzei pentru care, chipurile, se produc.
Şoselele sunt aproape blocate. Maşinile devin inutile.
Zone întregi din Bucureşti au devenit intangibile, suspiciune, percheziţii.
Nu mai lucrează: Parlamentul, multe instituţii, şcolile. Parcă, totuşi, vin aliaţii, nu bombardamentele.
Se lucrează grăbit şi superficial, ca în vremuri mai vechi, când venea Tovarăşul în vizită. Vin Natovarăşii.
Nici internetul nu mai merge normal. Cel aflat în reţeaua Romtelecom a căzut miercuri, 26 martie 2008, şi nu s-a mai însănătoşit toată noaptea. Operatorii, care răspund după cel puţin o oră de apeluri, n-au remuşcări şi puţin îi interesează durerea abonaţilor. Încercaţi la 0800825425. Răspuns pe automat. „Aşteptaţi câteva momente!” Şi aşteptarea durează chiar câteva momente: cam 216.000 de secunde. Pe care le plăteşte prostul de abonat, cetăţean al unei ţări NATO.
Vin Natovarăşii. Adică avem şansa ca, la Bucureşti, să intre în NATO Şakasvilli şi Iuşcenko. Mare avantaj pentru noi. Cum spunea Ion Cristoiu, vom deveni părtaşi la tot ce fac respectivii lideri destul de ciudaţi, de incerţi, de speciali.
Parcă ne-am pregăti de ocupaţie, deşi vin nişte prieteni. Cineva doreşte, probabil, să-i irite pe români cu aceste excese. Căci în Bucureşti abia se mai poate trăi, în aceste zile. Chiar şi deciziile de oprire la graniţe a celor care sunt de altă părere (antiglobalişti, antinetovarăşi etc.), chiar reţinerea unor tineri, pentru lozinci potrivnice NATO, nu pot stârni iubirea unui popor care i-a aşteptat, decenii şi decenii, pe oaspeţi occidentali, dar nu ca să-i primească autorităţile române cu atâta rigiditate şi crispare bolşevică, de parcă n-ar veni aliaţii ci nişte Natovarăşi.

NI S-AU SCUMPIT MORMINTELE

Au crescut dobânzile,
S-au umplut spitalele,
S-au scumpit mormintele

S-au păgânit şi tainele, prea-sfintele,
S-au degradat în forumuri cuvintele,
În cimitire, s-au scumpit mormintele.

Pisica ar mânca şi ea, dar n-are ce,
În epoca de fier-beton, deoarece
Dulăii toţi s-au angajat la şoarece.

Cât de străin ne-a devenit aproapele,
Măcar odată, crută-ţi neamul, Abele,
Prăpădurile dintre voi, îngroapă-le.

Cocoru-i zice omului de gheaţă: iată-mă,
De ce nu mă iubeşti ca pe un şoim, mă, tată, mă?
Să ştii că felul tău de-a fi mă vatămă.

Abia de-şi oblojeşte via rănile,
Că vin beţivii pe tarla cu cănile:
„Tu, picăturile de sânge, dă-ni-le”.

Rugina toamnei o purtăm pe creştete,
Bacovia, fă-ţi timp şi reciteşte-te,
În evanghelia de frunze veştede.

Tăicuţă Noe, e potop, îmbarcă-ne,
Că suntem mulţi şi, uite, vântul parcă ne
Împinge-n propriile noastre cearcăne.

De la străini ne procurăm merindele,
Ni s-au uzat şi oasele, ca şi veşmintele,
Pământ bolnav, vieţile cuprinde-le!

Suntem nemuritori. Ni s-au scumpit mormintele.


Adrian Păunescu 26 martie 2008

PLURALISMUL BOLNAV

A intrat pluralismul şi în mecanismul anotimpurilor. Dacă până mai ieri vara era vara, iarna era iarna şi aşa mai departe, odată cu instaurarea pluralismului în societate, acest pluralism bolnav determină reapariţia iernii, cu ninsori de coşmar, în plină primăvară şi a toamnei de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Copiii trec la săniuş pe sub cireşii înfloriţi.

S-AU SCUMPIT MORMINTELE

O veste foarte bună pentru cei vii: s-au scumpit mormintele. Opţiunea eternităţii cedează locul obligaţiei de a fi nemuritori. Fie şi din acest motiv, Guvernul Tăriceanu merită să fie eternizat în Piaţa Victoriei.

CIOB ŞI OALĂ SPARTĂ

Scenă apocaliptică în România: dl. Băsescu îi sfătuieşte pe fotbalişti să fie cuminţi, ce dracului, că-i judecă oamenii. Tocmai dl. Băsescu ce tocmai se întorsese de la trista sa facere de râs de la Craiova, unde, la fel, oamenii au fost prezenţi şi au judecat ceea ce au văzut. Hă-hă-hă! Zise ciobul ţopăind pe lângă oala spartă.

MEREU VINOVAT

De 37 de ani încerc să fac o precizare care - în minţile celor ce se îndoiesc de mine – ar limpezi imaginea mea, ca om de cuvânt. Într-adevăr, la Chicago, în America, atunci când i-am luat marele interviu lui Mircea Eliade, înţelegerea noastră a fost ca textul să apară aşa cum îl finisase marele scriitor. Întors în ţară, la sfârşit de mai 1971, am început bătălia pentru ieşirea dialogului la lumină. Între timp, au apărut Tezele din iulie 1971, împotriva cărora am luptat din toată inima şi cu toată conştiinţa, determinând şi o anumită solidaritate a oamenilor de cultură, în jurul acestei atitudini.
Între oamenii de cultură, de care eram apropiat, Sorin Alexandrescu îmi era foarte drag. Simţeam , în el, o anumită flacără înrudită cu marea flacără a lui Eliade. De fapt, aflasem că Sorin Alexandrescu e nepotul bun al lui Mircea Eliade. El a observat la Bucureşti, până în toamna aceluiaşi an 1971, toată zbaterea mea de a-l restitui, prin interviul întreg, culturii române şi României însăşi, pe irepetabilul profesor de religie şi om de literatură. Plecând la Amsterdam, la o catedră de română, Sorin Alexandrescu s-a întâlnit la Paris cu Mircea Eliade, căruia nu a putut să nu-i povestească şi ceva despre strădaniile mele.
Din capitala Olandei, S. A mi-a trimis o scrisoare în care mă anunţa că, în noile condiţii de la Bucureşti, adică după Tezele din iulie 1971, Mircea Eliade e de acord chiar şi cu apariţia parţială a interviului. Atunci, am reînceput gherila. Cine m-a cunoscut, dăruit cum eram, cauzei libertăţii, în încleştările cu cenzura de partid şi de stat (scriitorul Dumitru Popescu, cel care a avut ingrata sarcină de-a duela cu mine în asemenea ocazii, face numeroase mărturisiri şi dezvăluiri în extraordinara sa carte de memorii „Cronos autodevorându-se”, din care a apărut recent un al şaselea, senzaţional, volum), ştie ce înseamnă acea gherilă.
Toţi cenzorii de meserie au căşunat pe text, după ce redacţia „Contemporanul” l-a supus aprobării Direcţiei Presei. În final, interviul a ajuns la Dumitru Popescu. Deşi era secretarul PCR cu probleme de presă şi cultură, comunistul Dumitru Popescu a primit cu mare interes şi cu dragoste de cărturar aventura mea în compania anticomunistului Eliade. Însă, din numeroasele observaţii pe care le făcuseră cenzorii de meserie, Dumitru Popescu a încuviinţat câteva, pe cele care priveau filiaţia lui Mircea Eliade faţă de Nae Ionescu. Ţin minte ce mi-a cerut: trebuie să fim atenţi, dacă vrem să-l readucem acasă pe marele scriitor, întrucât diverşi tovarăşi din conducerea PCR, cominterniştii, îndeobşte ilegalişti comunişti, vor specula relaţia lui Eliade, mărturisită de acesta, cu profesorul său Nae Ionescu şi vor pretinde că Păunescu pledează pentru întoarcerea unui cunoscut legionar acasă. Am fost revoltat, atunci, l-am înjurat pe Dumitru Popescu şi i-am păstrat şi un fel de ranchiună, pentru tăieturile din text.
Am înţeles târziu – deşi acei cominternişti au reacţionat, chiar în acel martie 1972, după prima parte a interviului, pe aeroport, strigându-i lui N. Ceauşescu „Păunescu urlă cu lupii!” că nu ar fi fost nimic mai periculos pentru proiectul meu îndrăzneţ şi neacoperit de opinia unei majorităţi culturale sau politice, de-a convinge autorităţiile să-l invite pe Eliade în România, ca punerea în prim plan a relaţiilor sale din tinereţe cu mişcarea legionară şi cu cel considerat a fi fost ideologul lui, Nae Ionescu. Dar tăieturile din text nu erau în afara precizării lui Sorin Alexandrescu că acceptase şi Eliade apariţia parţială, doritor, după iulie 1971, ca măcar numele să-i circule în ţara lui. Surprinzător pentru mine, în martie 1972, când interviul, cu unele abrevieri, a apărut, în „Contemporanul”, Mircea Eliade a reacţionat în presa din exil şi la Europa Liberă, invocând prima noastră înţelegere, de parcă precizările lui Sorin Alexandrescu, făcute mie într-o scrisoare, pe care nu am găsit-o ani şi ani, dar am reuşit să o descopăr, nu demult, nu ar fi fost valabile.
De 37 de ani, tot încerc să demonstrez că nu am ieşit din cuvântul, din ianuarie 1971, al strălucitei mele gazde de la Chicago, dar că nu am avut cum să nu mă iau după scrisoarea, din toamna lui 1971, a nepotului lui Mircea Eliade, conform căreia Eliade e de acord ca interviul putea să apară (şi) parţial. Ultima oară m-am dus pregătit, săptămâna trecută, la emisiunea lui Adrian Ursu de la „Realitatea”, să fac lumină în această chestiune. Nu s-a putut. Nu a fost timp. Iar revista „România Literară”, care a relansat de curând problema, nu m-a întrebat şi pe mine ce a fost cu acele tăieturi din interviu. Am scris ceva, în revista mea, acum o săptămână, ceea ce am crezut de cuviinţă, reproducând şi întreaga scrisoare a lui Sorin Alexandrescu. Dar legenda negativă rămâne. Oare Sorin Alexandrescu de ce nu se implică în această discuţie, cu o clarificare simplă şi cavalerească? E moral să fiu demonizat în 1972, de unii, şi-n 2008, de ceilalţi? Şi asta de ce? Pentru că am îndrăznit mai mult, şi decât unii şi decât alţii, fără să mă las dominat de prejudecăţi politice şi de inhibiţii morale? De 37 de ani, mereu vinovat! Procurorii se schimbă, avocaţii se schimbă, numai vinovatul rămâne acelaşi: Adrian Păunescu

NE MOR PRIETENII

Ne mor prietenii, ne mor,
Murim şi noi în moartea lor,
Că-ntârzie îngrozitor,
Într-una, primul ajutor,
Chemat la patul tuturor,
Mereu, e de ales: or-or!
Se rupe aţa pe mosor,
Tuşesc segmentele-n motor,
Ne mor prietenii, ne mor
Murim şi noi în moartea lor,
Şi amintirile ne dor,
Ne mor prietenii, ne mor.

20 martie 2008 Adrian Păunescu

LINŞAJ STEREO

Atacat şi pentru Eliade

Când eu mă băteam cu cenzura şi cu dogma, în partid şi în societate, pentru mai multă libertate în România, în cultura şi în presa ei, cei mai mulţi dintre colegii mei contemplau cu indiferenţă totul şi îşi vedeau de treburile lor. Nu i-am dispreţuit, nu îi dispreţuiesc, nu le reproşez nimic. Dar constat cu amărăciune că, de exemplu, bătălia mea pentru Mircea Eliade, pentru întoarcerea lui acasă, fie printr-o vizită, fie prin cărţile sale, fie prin ideile sale, mărturisite, eventual, într-un interviu, e caricaturizată cu cinism, la 36-37 de ani de la drumul meu în America şi parcă s-ar dori, nu doar anularea treptată a gestului meu curajos, de a realiza un mare interviu cu Eliade şi de a mă zbate să-l public, în presa de la Bucureşti, ci chiar învinovăţirea mea.
Nu am aşteptat laudele meritate pentru acel moment extraordinar, de conştiinţă a totalităţii româneşti, pe care am avut norocul să-l trăiesc, la 27 de ani, dar nici chiar să mă înjure nişte inocenţi în ale istoriei şi nişte homunculi care execută ordinele eprubetei, nu m-am aşteptat. Şi hai că m-a înjurat, în urmă cu câţiva ani, „Evenimentul zilei”, pe ideea că ar fi fost imposibil ca eu să mă duc la Eliade fără voia, ba chiar cu delegaţia Securităţii, când eu am mărturisit public, de la început, că i-am cerut şi i-am obţinut lui Nicolae Ceauşescu acordul de a-l vizita pe Eliade, în nebunia mea că „prea mult creier românesc plânge în sala de aşteptare a planetei pământ” şi că dacă ungurii şi-au primit înapoi emigranţii politici, plecaţi după 1956, nu are rost să continuăm să-i ţinem departe de ţară pe oameni plecaţi în 1940 de-acasă, oameni de felul lui Mircea Eliade „ca român valoros şi onest ce este”. Dar să mă atace „România literară”, în acest martie, subliniind că publicarea interviului cu Eliade, într-o formă cenzurată şi modificată (?!) a amânat sine die vizita lui Mircea Eliade în România, asta mi se pare o nedreptate asasină de această dată parcă făcută cu voia.
Să zicem că doamna Simona Cioculescu, care nu ştie multe, nu ştie că nu am luat nici interviul lui Eliade la sfârşitul anului 1971, cum susţine dânsa, nici că nu s-a făcut nimic, până în acel moment, pentru venirea marelui scriitor la Bucureşti. Poate că nu există nici o rea intenţie în susţinerea că interviul a fost modificat. Dar, fără îndoială, aceasta e o minciună. Interviului nu i s-a adăugat nimic ci i-au fost cenzurate câteva paragrafe. Acest interviu a fost realizat în ianuarie 1971 şi l-am încredinţat tiparului în iunie 1971, când cenzura de partid şi de stat l-a respinscu energie, în totalitate.
În toamna lui 1971, un om cu care aveam cele mai calde relaţii de prietenie şi care ştia perfect că eu îndrăznisem să insist cu acest interviu, tocmai în perioada grea, de după Tezele din iulie 1971, m-a văzut suferind şi mi-a făgăduit că, după ce va lua legătura cu Mircea Eliade (unchiul său, fratele mamei sale), mă va informa şi pe mine dacă pretenţia corectă, şi pe care eu o acceptasem, în America, dorinţa lui Mircea Eliade, ca interviul să apară aşa cum l-a dat, rămâne la fel de drastică, în condiţiile strângerii şurubului, de după iulie 1971. „România literară”, care ar trebui să fie şi revista mea, ca scriitor român, care nu a făcut decât bine breslei sale, comite indelicateţea de a publica şi supoziţiile incoerente ale doamnei Simona C, dar şi dezminţirea lui Eliade, care se plânge, în 27 martie 1972, la câteva zile după apariţia celor două episoade ale interviului, în „Contemporanul”, că deşi şi-a dat cuvântul de onoare că „textul va apare integral sau nu va apare deloc, AP a acceptat publicarea unui text trunchiat ... au fost eliminate pagini întregi ... despre influenţa profesorului Nae Ionescu...” Aşadar, Mircea Eliade vorbeşte, pe bună dreptate despre „omisiuni”. Cenzura mi-a tăiat acele paragrafe. Simona C. măreşte proporţiile dezastrului şi vorbeşte despre „modificări”. Inexact.
Dar de ce am acceptat eu acele trunchieri? Şi de ce, dacă ar fi fost aşa de uşor, precum susţine, astăzi, e drept, Simona C. nu am publicat interviul (de îndată ce m-am întors din America) fie şi trunchiat? Simplu şi trist: pentru a putea pune în circulaţie cele mai multe din ideile lui Mircea Eliade, mi-a trebuit timp lung, mai mult de 9 luni, ca să conving un director de publicaţie să-şi ia curajul de a-l încredinţa tiparului. Intelectualul, care mi-a tăiat acele paragrafe, mi-a spus un lucru pe care eu atunci nu l-am crezut şi anume că, măcar la începutul unei noi cariere a numelui lui Mircea Eliade, în presa română, trebuie să-l ferim de ceea ce cominterniştii din conducerea partidului îi tot spun lui Nicolae Ceauşescu despre Mircea Eliade, pe care îl acuză că a fost elevul lui Nae Ionescu şi că a frecventat mişcarea legionară. (Peste ani, aveam să constat că Dumitru Popescu avea dreptate: nici astăzi Mircea Eliade nu este iertat de încăpăţânaţii demolatori ai valorilor româneşti care îl acuză tocmai de ceea ce Dumitru Popescu a vrut să evite în răspunsurile lui Eliade). Repet, nu puteam crede, în 1972, că va putea fi culpabilizat un scriitor şi filosof de talia solitarului de la Chicago, pentru că îi fusese elev lui Nae Ionescu. După scandalul cu trunchierea, însă, în cartea de interviuri „Sub semnul întrebării”, ediţia a doua , interviul a apărut întreg.
Totuşi de ce nu m-am ţinut eu de cuvânt, dacă înţelegerea a fost ca interviul să nu apară decât întreg? Am mai spus ceea ce voi spune în continuare aici: iată această scrisoare pe care o reproduc de la începutul şi până la sfârşitul ei:

Amsterdam, 19 oct. 1971

Dragă Adrian,

Am sosit de vreo săptămînă la Amsterdam dar n-am reuşit să-ţi scriu, pînă acum. După tensiunea plecării şi a discuţiilor – superbe! – cu Mircea, la Paris, am căzut într-un fel de letargie, cîteva zile, aici, apoi m-am „reorganizat”, pentru un an, şi de ieri, am „intrat în normal”. Ceea ce, mă tem, e încă mai rău...
Mircea e foarte fericit că există, chiar şi teoretice, şanse, pentru ca interviul să fie publicat; dacă se poate integral, cu atît mai bine, dacă se poate numai parţial, tot e bine, pentru că important este (îl citez) ca preocupările şi scrierile lui să fie cunoscute. Dacă apare, trimite-mi-l şi mie, te rog! În ceea ce priveşte „coloana” te roagă să-l ierţi că nu ţi-o poate „pasa”, pentru că a condiţionat publicarea prealabilă a unui interviu dat lui Puiu Cotruş (mărturisesc că n-am prea înţeles bine ce are una cu alta!).
În altă ordine de idei, pare-se că un regizor pe care personal nu-l prea apreciez, insistă să-i ecranizeze „D-ra Cristina”. Am, de-aceea, o ideie cu totul privată: ce-ar fi să vorbeşti tu cu Pintilie şi să-l întrebi dacă nu l-ar interesa ecranizarea unui text al lui Mircea, de exemplu Şarpele, La Ţigănci, sau chiar Mîntuleasa? Cred că el, şi numai el, ar putea scoate din asemenea texte, ceva extraordinar, un fel de „coşmar senin” cum a mai făcut. Şi apoi realizezi uşor efectul cuplării numelor lor pe un generic! Ce zici?
... În altă ordine de idei, am citit entuziasmat şi interviurile şi poeziile tale. Sînt convins că primul este unicul (în scris!) moment de conştiinţă colectiv din ultimii ani (prefaţa ta e electrizantă; ca şi întrebările). Cît despre poezii, îţi spun numai că am început cu ele cursul de poezie contemporană română (lecturi de texte, interpretări) de aici. Ce zici, Domnule Adrian, că eşti... interpretat la Amsterdam şi Groningen? Un moment: după lectura unui poem, un student întreabă dacă acesta are numai o semnificaţie politică; la care altul răspunde: „sper că nu numai politică!” (Am izbucnit în rîs şi l-am asigurat că-ţi transmit minunata lui frază – rostită în româneşte!). De unde se vede că olandezii nu-s chiar atît de tîmpiţi precum par...
Dragul meu Adrian, te îmbrăţişez cu dor, dor de tine şi de acea dupăamiază începută greu şi terminată în scînteierea unei mingi de ping pong prin aerul acela verde şi dulce de toamnă bucureşteană...
Scrie-mi cînd poţi (adică repede!).
(A propos: scrie-i şi lui Mircea, se întreabă din tăcerea ta dacă nu l-ai „uitat”!”
Sorin Alexandrescu

D-lui Adrian Păunescu, Str. Sandu Aldea nr. 24, Bucureşti, Roemenie
By Air Mail, Amsterdam, timbrat cu 2,50 guldeni şi 45 C

Este, aşadar, vorba despre o schimbare a atitudinii lui Mircea Eliade însuşi, transmisă mie prin nepotul său Sorin Alexandrescu, intelectual de marcă şi om stăpân pe cuvintele şi pe opţiunile sale. Mircea Eliade considera, în condiţiile de după iulie 1971, că interviul poate fi publicat „chiar şi numai parţial” şi că publicarea parţială înseamnă tot ceva bun, pentru că, îl citez eu pe Sorin Alexandrescu, care îl citează pe Eliade, pentru „că important este ca preocupările şi scrierile lui să fie cunoscute”. Să recitim scrisoarea lui Sorin Alexandrescu: „Mircea e foarte fericit că există, chiar şi teoretice, şanse pentru ca interviul să fie publicat; dacă se poate integral, cu atât mai bine, dacă se poate numai parţial, tot e bine.„ Acesta e temeiul, din 19 octombrie 1971, ca eu să reîncep bătălia pentru Mircea Eliade şi pentru interviul nostru. Că am reuşit abia în 10 şi 17 martie 1972, e semn de piedici, nu de entuziasm politic şi literar că ne-a trimis Eliade un text. Dar inocenţa poate fi uneori cumnată cu prostia şi, prin insistenţă, soră cu ticăloşia.
M-au înjurat atunci diverşi ilegalişti. Din acel martie 1971, raporturile bune, pe care le aveam cu Gogu Rădulescu, s-au înrăutăţit brusc, iar Leonte Răutu, Miron Constantinescu, Janos Fazekas, Ion Ioniţă şi chiar şi unii lideri, ai propagitului internaţionalizant de la Bucureşti, m-au considerat, de atunci încoace, extremist de dreapta, începând să-i strige lui Ceauşescu, pe aeroport, că „Păunescu urlă cu lupii” şi că „vrea să-l aducă pe Eliade în ţară, Eliade care, cu legionarii lui, a luptat şi fizic, împotriva noastră, a comuniştilor”. Luând în calcul toate acestea, nu am cum să nu recunosc îndrăzneala lui Dumitru Popescu, de a da bun de tipar acelui interviu, chiar dacă nu în forma lui integrală, dintru început. Şi încă odată notez: nici eu şi nici alţi scriitori curajoşi ai epocii nu am avut de ales între răul perfect şi binele perfect, ci între valori politice relative care ne-au îngăduit să respirăm şi să scriem, spre deosebire de dogmaticii cominternişti cu care aceste valori (şi noi înşine!) aveau de luptat. Subliniez, iarăşi, că Nicolae Ceauşescu nu a dat înapoi şi nu a interzis publicarea celei de-a doua părţi a interviului, după scandalul cu lupii, de pe aeroport din 10 martie 1971.
Sigur că mi-ar fi plăcut şi mie libertatea perfectă. Sigur că aş fi putut, şi eu, să mă ocup numai de textele personale şi să nu ajung în situaţiile, pe care le reclamă Dosarul meu de Securitate, când informează pe oamenii de decizie, în 29 ianuarie 1972, printr-o hârtie, cu nr 100/00133028, că am strecurat întrebări privind perioada neagră pentru literatură, că am iniţiat şi publicat o anchetă pentru obţinerea aprobării filmului „Reconstituirea” şi am incitat opinia publică, că mi-am încheiat un volum de interviuri cu fraza „Doamne, dă-ne puterea de a mai pune întrebări şi puterea de a mai auzi întrebări”! că am vorbit cu diplomaţii americani despre activitatea cenzurii, că SUA mi-a acordat o bursă nominală timp de 7 luni, că la întoarcere relatam despre societatea americană că e bine organizată, chiar dreaptă, că am scris chiar şi un articol apologetic despre Mircea Eliade, în care făceam complet abstracţie de convingerile politice antinaţionale ale acestuia, dar care nu mi-a fost publicat, că sunt un element recalcitrant, scandalagiu şi palavragiu, totuşi elogiat pentru îndrăzneala de la întâlnirile cu Secretarul General al PCR şi în interviurile din „Luceafărul”, al căror conţinut (atenţie, derbedei şi râme! n.n) este considerat opus spiritului documentelor din iulie 1971”.
Şi vin acum anticomuniştii de ocazie să-mi confişte cu nesimţire şi aceste momente de viaţă. Dar a făcut vreunul dintre ei, într-o carieră întreagă, cât am făcut eu, în cazul Mircea Eliade? Nu vreau să acuz nici un coleg, de la „România Literară”, de exemplu, dar lor nu le e greu să fie complicii acestei blasfemii? De ce nu intervine Sorin Alexandrescu, pentru a lămuri acum, situaţia acelui dialog Eliade-Păunescu? Merit eu să fiu victima înjurăturilor din ambele tranşei, în stil stereo? De la întoarcerea din America şi de la întâlnirea mea cu Monica Lovinescu şi cu Virgil Ierunca, întâlnire confidenţială, la Paris, când eu m-am lăudat cu interviul – eveniment, pe care-l căram într-un casetofon, reacţia celor doi scriitori români a fost negativă. Ca şi reacţia unora dintre liderii congestionaţi ai dreptei extreme, din America şi din Germania. Ca şi reacţia cominterniştilor stacojii de la Bucureşti. Dar, dacă în istorie totul poate fi, până la urmă, înţeles, de unde această disponibilitate spre crima intelectuală, de-a acuza fără a cerceta datele reale ale problemei şi de a arunca, pentru bune şi rele, noroi asupra unui om ce s-a întâmplat să facă mai mult decât detractorii lui?
Malaxorul epocii continuă să lucreze cinic. Linşajul stereo e greu de suportat.

ÎN APĂRAREA LIBERTĂŢII PRESEI

Declaraţia politică a senatorului PSD Adrian Păunescu, în Plenul Senatului, din 17 martie 2008

Urmează o bătălie la oase, ca la concursurile de câini pentru cele 5 minute. Voi da o telegramă, deci.
Dar cred că nu putem trece la subiectele politice fără a spune că scena românească a mai pierdut un om, şi anume un mare actor Ovidiu Iuliu Moldovan, în amintirea căruia v-aş ruga să fiţi de acord să păstrăm câteva secunde de reculegere.
(Se păstrează un moment de reculegere.)
Vă mulţumesc. În acelaşi timp, să ne amintim că mai sunt în viaţă oameni de cultură valoroşi pe care nu trebuie să-i lăsăm disperării şi mercantilismului, nu trebuie să lăsăm să fie călcaţi în picioare.
Această alarmă (şedinţa fusese întreruptă de o alarmă care se declanşase fără a se şti cum şi nu a putut fi oprită 40 minute – N.N.) pe care am auzit-o cu toţii şi care s-a declanşat aici ne-a arătat cât de bine suntem pregătiţi pentru summit-ul care urmează. Aş vrea să folosesc prilejul pentru a cere puţin mai multă abnegaţie şi puţin mai multă vocaţie din partea celor care se ocupă de aceste lucruri. Sigur că oricui i se poate întâmpla, dar parcă a durat prea mult şi chiar mă enervează că trebuie să lucrăm la concurenţă cu alarmele.
Am asistat, în ultimele zile, într-adevăr, la o nouă ofensivă, de această dată mai discretă, de această dată mai "soft", ca să zic aşa, împotriva spiritului românesc din Transilvania. L-am ascultat pe colegul nostru, senatorul Frunda, într-o înfruntare cu fostul prim-ministru Petre Roman, înfruntare care din păcate s-a transformat într-o fraternizare şi complicitate inadmisibile, din care reieşea că, la 15 martie 1990, în Ardeal şi, cu deosebire, la Târgu-Mureş, românii au fost şi sunt de vină pentru tot ceea ce s-a întâmplat şi nu numai românii, ci şi securiştii care au vrut să-şi arate utilitatea. Omul vorbea ca şi când Ungaria nu avusese şi nu are securitate. Ba eu cred că are şi are şi spioni, unii dintre ei se vor cunoaşte de-a lungul vremii, încet-încet. Se vor decupa.
Este însă inadmisibilă batjocorirea ţăranilor din Ibăneşti, din Hodac şi din toate satele care au auzit în 1990 ceea ce s-a spus acolo, în Tg. Mureş, de exemplu, "Ardealul înapoi!", "Plecaţi acasă!", toate lozincile împotriva unităţii naţionale şi împotriva apartenenţei Transilvaniei la România. De fapt, nici domnul Marko nu a făcut altceva decât să vorbească iarăşi despre "Patria noastră comună, Transilvania". Patria noastră comună este România, domnule Marko. Poate nu aţi apucat să observaţi că peste Carpaţi este o zonă numită Muntenia, înspre răsărit o zonă numită Moldova şi că acestea toate constituie patria noastră comună, România. Toate aceste provocări trebuie să înceteze! Nu se poate trăi în această stare permanentă de nelinişte şi de provocare şi de sfidare a celor mai elementare drepturi: dreptul la o ţară liniştită, dreptul la viitor.
Nu românii au fost de vină, nu securiştii români, ci provocatorii din Ardeal şi din Ungaria care au considerat că e momentul atacului împotriva unităţii naţionale româneşti
Iar acum, de fiecare dată când avem o perspectivă, vine cineva şi ne obligă la marşarier. Trebuie să o luăm înapoi cu toate oglinzile retrovizoare strâmbe.
Domnilor colegi, ni s-a vorbit despre un băiat bătut. Regret. Sunt trist pentru asta. Este inadmisibil ca un băiat, un copil ungur, să fie bătut de nişte manifestanţi. Dar văd că nimeni dintre colegii UDMR-işti nu a spus, încă, un singur cuvânt de regret despre felul cum a fost zdrobit pe caldarâm la Târgu-Mureş Mihăilă Cofariu, acum 18 ani. Regretul a durat numai cât părea că e ungur şi cât toate agenţiile de presă din lume spuneau că un ungur a fost zdrobit de criminalii români. Când s-a constatat însă că era român, nu au mai fost nici criminali cei care l-au zdrobit şi nu a mai fost nici el, în nici un fel, oblojit de grija liderilor politici maghiari. Asta este o chestiune intolerabilă. Să-şi exprime şi dumnealor regretul cum îmi exprim şi eu regretul pentru acest copil! Nu trebuie să ajungem la violenţă, dar violenţa nu apare deodată, ca o plantă în câmp, ca o buruiană în câmp, ea este cultivată, se aşteaptă şi se provoacă astfel de greşeli ca să se transforme din nou în vinovăţii ale României. Nu pe acestea doream să le spun însă în cuvântul meu.
Cel mai mult m-ar fi interesat să vorbim despre un aspect foarte grav, care ne apare tuturor aici, în aceste zile şi anume atacul la libertatea presei.
Vreau să precizez că nu este cucerire mai mare, în aceşti aproape 20 de ani, decât libertatea presei, o libertate responsabilă, o libertate care se ajustează pe măsură ce ziarele, televiziunile, posturile de radio, îşi duc rolul la bun sfârşit, aşa că nimeni nu are dreptul să transforme presa în obiectul atacului său veninos.
Nu este posibil ca, de la nivelul cel mai înalt al puterii, să fie terorizată presa, să fie ameninţată libertatea ei. Această chestiune ar trebui cumva lămurită pentru a nu se mai întâmpla niciodată aşa ceva. Atâta vreme cât presa aceasta, care este astăzi cum a fost şi ieri, a încurajat bătălia, pentru un loc de frunte, în această ţară, a celui care este astăzi preşedintele ţării, toată lumea din jurul preşedintelui şi dumnealui însuşi, ca opoziţionist, se bucurau de presă, o lăudau. Acum liberă, presa nu mai este bună pentru că are această privire critică asupra puterii. Acesta este mecanismul de existenţă al presei, nu poate fi altfel, să critice.
Am aflat de la preşedinte că sunt nişte trusturi care bagă euro şi scot opinii. Sigur, metafora nu este făcută rău. Dar eu cred că şi în anumiţi oameni politici s-au băgat euro şi s-au scos cârme, putere.
M-am uitat atent. Părea că preşedintele are gura formată pentru a primi euro şi a emite atacuri. Şi m-am gândit că am lucrat cu mai mulţi oameni din aceste televiziuni.
Am avut, la un moment dat, în perioada 1997-2000, o emisiune la ANTENA 1. Niciodată Dan Voiculescu nu mi-a cerut să spun părerea lui la ANTENA 1, ci părerea mea. Singura chestiune care se întâmpla era că directorul, Sorin Oancea, un om remarcabil, îmi spunea să păstrăm limitele civilizaţiei şi să dăm dreptul şi celorlalţi să se exprime.
Sigur că, în genere, pot exista influenţe de acest fel, dar mai contează şi cine primeşte aceste semnale care s-ar putea să-l înconvoaie.
Am lucrat apoi la TELE 7 ABC cu regretatul om de televiziune Opriş. Nu mi-a cerut niciodată – şi nu a cerut nimănui, dintre cei cu care eram acolo, să-şi facă numărul în funcţie de părerea patronului.
Am lucrat la PRO TV cu Adrian Sârbu, care este o personalitate reală şi considerat de unii personalist. Niciodată nu mi-a cerut nimic. Nu mi-a cerut să spun părerea lui, ci părerea mea.
Am lucrat la REALITATEA condusă de Prigoană. Niciodată nu mi-a cerut nimeni nimic. Lucrez acum, mă duc din când în când, la emisiuni la REALITATEA lui Sorin Vântu. Nu interesează pe nimeni ce spun eu, dintre cei de acolo. Eu spun în timp ce mă aşez şi stau la masă. Nu-mi cere nimeni să susţin nu ştiu ce, mai ales că despre REALITATEA se spunea că este post prezidenţial. Uite că iar nu se mai spune, iar s-au întors toate în opinia publică. Şi-atunci?
Este o ruşine să atacăm presa în esenţa ei, care este libertatea!
Aş vrea să propun, întrucât este în discuţie un fapt sfânt, şi anume libertatea presei, un proiect în apărarea libertăţii presei, un proiect pe care l-am gândit şi, pe fugă, am încercat să-l aştern pe hârtie.
Senatul României îşi reiterează energic susţinerea pentru libertatea şi responsabilitatea presei, indiferent de identitatea editorilor de presă, în respectul Constituţiei şi al legilor ţării.
Senatul României cere tuturor instituţiilor centrale şi locale, tuturor oamenilor de autoritate, respect şi reţinere faţă de ziarişti, aşa cum aşteaptă din partea ziariştilor continuă autoexigenţă şi rigoare în înfăptuirea dialogului democratic firesc într-o societate pluralistă şi liberă.
Nimeni nu-şi poate aroga calitatea supracetăţenească de a da indicaţii presei, de a insinua fără argumente relaţii suspecte între ziarişti şi editori, de a inventa aşa-numite "tonomate pe euro", stârnind false şi nedrepte resentimente din partea publicului şi tensionând viaţa presei.
Fireşte, presa română, ziarele, revistele, televiziunile, radiourile nu sunt perfecte. Oamenii de presă ştiu prea bine aceasta, dar nu puterea trebuie să respingă, violent şi trivial, criticile, fie şi exagerate, culpabilizând o activitate fără de care democraţia românească ar fi de neconceput.
Nimeni din această sală nu a fost şi nu poate fi mulţumit de un atac sau altul la adresa sa, dar nimeni nu-şi poate permite ca, din motive personale, să terorizeze presa, cu aerul că-şi apără familia sau rangul în stat.
Senatul României reafirmă credinţa sa că libertatea presei este o cucerire inviolabilă, benefică şi fecundă, a anilor noştri, o instanţă lucidă a diversităţii de opinii, folositoare, paradoxal, chiar şi celor care ar face tot ce depinde de ei pentru a o pune în lanţuri. (Aplauze)

RĂSPUNSURI

Anonim

În curând va apărea un D.V.D. „Cenaclul Flacăra”. Cât priveşte soarta fetei care mi-a scris, ea era pecetluită încă din acele zile. Dumnezeu s-o ierte!

Carmen

Emoţionant că aţi păstrat în memorie această poezie (ce-mi e şi mie dragă ), semnalez doar că e vorba de „bezne”. Şi vă doresc o primăvară de dragoste.

Horia Blidaru

E una din marile bucurii ale vieţii mele, faptul că, după aproape 3 ani, am reuşit să-i conving pe colegii de Senat să fim solidari, în apărarea drepturilor româneşti.

Anonim

Nici panica, nici indiferenţa ne-ar putea călăuzi, ci dragostea atentă, lucidă şi fertilă.

Ciprian Blidaru

Da, sunt fericit că am contribuit la oprirea unei fărădelegi. Bătălia e, însă, în curs.

Argusdre

Dovedirea unor nemernicii e un fapt moral, dar mie nu-mi procură nicio bucurie. Aş prefera să n-am dreptate şi să constat că sunt mai mulţi oameni buni decât bănuisem.
Nu vă pot minţi: acum, sunt într-o criză teribilă de timp. Poate mai către vară să vă pot satisface dorinţa.

Darie Ducan

Dumneata ai un talent literar remarcabil, Darie Ducan. Asta este esenţa lucrurilor: vocaţia. Celelalte vin.

Valentin Vasilescu

Mă sperie viziunea mlaştinii care înghite tot. Unde ajungem? Că totul e pe seama acestui trist popor! Doamne fereşte! Exagerările negative fac la fel de mult rău ca şi cele laudative. Din cauza excesului de minciuni , nu se mai vede răul real. Analiza este blocată. Răul se poate extinde.

CIB

Excepţional de potrivit textul dumneavoastră, despre condiţia umană. Transmiteţi-mi, dacă doriţi, eşantioane semnificative, să le pot citi aici!

Gabriela Savitsky

N-am primit nimic pe email. Îl ştiţi? Scrieţi-vă drama, ca să încercaţi să vă vindecaţi!

Mircu D

Rareori le-am răspuns homunculilor. Dar constat că se înmulţesc şi se organizează. Probabil că binele nu va învinge de la sine.

Emil

Mircea Vintilă! Voi încerca să pun în circulaţie „Leagănul”

Gb

Da, dar trebuie făcut, din când în când, curăţenie în pădure. Îmi place cuvântul „nimicnici”. Cred că-l voi folosi şi eu. Acţiunea împotriva valorilor e, într-adevăr, bine organizată. Şi de aceea e primejdioasă. Însă, pentru a vă oferi dimensiunea exactă a bătăliei mele pentru valori vă ofer poemul „Contraselecţia” apărut în "Manifest pentru sănătatea pământului" în 1980.
Contraselecţia
(Descântec de piază-rea)

Nici n-am vorbit de-ajuns
Despre spaţiul de negură, despre surplusul de obscuritate,
Despre daraua mereu mai mare decât ocaua,
Despre haosul mereu mai agresiv,
Mereu mai expresiv decât disciplina,
Despre soldaţii-recruţi care vin
Să dea ordine generalilor răniţi,
Despre pacea ajunsă gazetă de perete
Lângă uşa capitonată a neguţătorului de războaie,
Despre cultivatorii de neghină
Care susţin înverşunate campanii
Împotriva acelora care lasă
Grâul să invadeze neghina,
Despre pedeapsa de a fi deştept
Şi despre şansa de a fi mediocru,
Despre corupţia care dă leafă
Tribunalelor cinstei,
Despre iepurii care fac dosare
De pensionare tigrilor,
Despre Dumnezeu
În a cărui inimă şade-n gazdă
Un demon de rând.

Nici n-am apucat să vorbim
Despre pericolul Contraselecţiei,
Despre cea mai periculoasă Contraselecţie,
Despre noua Spartă
Care şi-i omoară pe cei puternici,
Încurajându-i pe cei nedotaţi,
Pe cei slabi, laşi, leneşi, imorali.
Nici n-am apucat să vorbim
Cum se cuvenea
Despre crima de a se pierde
Tot ce părea să facă bine lumii,
Despre formalismul feroce,
Despre tandreţea pusă la zid,
Despre teama de a fi intelectual.
Nici n-am apucat să vorbim
Cât de cât
Despre dârdâitul de groază al bibliotecilor
Surprinse în plină gândire.

Nici n-am apucat să spunem
Că nu, nu se poate aşa,
Că nu, nu e bine aşa,
Că Sparta aceasta a Contraselecţiei
Ne va costa şiruri întregi de netrebnici,
Clănţănind mâine de foame ei înşişi,
După ce au provocat foamea prin nepricepere,
Că Sparta aceasta a Contraselecţiei
Va însemna un dezastru
Pentru visul de bine
Al bietei noastre Cetăţi,
Că într-o lume în care cei buni,
În care cei merituoşi,
În care cei vrednici
Sunt la locurile lor,
Şi ceilalţi
- toţi ceilalţi -
Trăiesc bine.

Nici n-am apucat să deschidem
Întristatele noastre guri
Şi avu loc sărbătoarea cea mare
A Contraselecţiei.

Avură loc funeraliile
Inteligenţei.
Avură loc dansuri şi chiote,
Impudice salturi colective
În cinstea victoriei
Ologilor contra celor cu două picioare,
În cinstea victoriei
Ciungilor contra celor cu două mâini,
În cinstea victoriei
Celor fără gânduri contra celor ce gândesc,
În cinstea victoriei
Celor ce nu muncesc contra celor ce muncesc.

Doamne al Cetăţii noastre,
Ia aminte,
Doamne al tuturor,
Nu ne da pe mâna
Celor fără minte,
Fără inimă,
Fără mâini.

Ei nu sunt ologi din războaie,
Ei sunt ologi din lenea de-a umbla,
Li s-au uscat picioarele
De neîntrebuinţare.

Ei nu sunt ciungi din lupte,
Ei sunt ciungi
Că n-au pus mâna pe unelte
De la naştere,
Li s-au uscat braţele
De nemângâiere,
Au prins sfoiag la subţiori.

Ei miros din cap până-n picioare
A dosar,
A dosar prăfuit,
A năduşeală de funcţionar tembel
Care se spală după pensie,
Eu n-au mâini şi picioare
Pentru că n-au muncit niciodată.
Eu au buze,
Ei au buze
Ca nişte pături de păr de cal.

Ei au limbi urâte
Ca nişte cruci de zgârci de porc,
Ei au salivă colorată
De-atâtea steaguri câte-au supt
În somn, ca pruncii,
Ei n-au nimic decât ură,
Ură şi poftă de răzbunare.

Doamne, fii cu noi
În această noapte a Contraselecţiei
Şi salvează-ne de ei!

Nici n-am apucat să ne plângem
De primele excese
Şi iată excese şi mai mari!
Nici n-am apucat să formulăm
Cererile noastre minimale
Şi, iată, nu mai avem nici un drept.
Iată în paturile noastre
Pruncii lor, pruncii pruncilor lor,
Gemete şi clei căzut din urechile
Acestor prunci fără nimic omenesc.

Nici n-am terminat discuţiile democratice
În parlamentele noastre ridicole
Şi scaunele din clădirea parlamentului au fost luate
Şi-au fost aruncate în birturi ordinare
Să fie locuri destule pentru invitaţii
La Marea Sărbătoare
A Contraselecţiei.

Doamne, ce faci cu noi?
Doamne, apără Sparta!

Iată - Contraselecţia!
Iată - sporul negurii!

Viermii de mătase produc
Mătase neagră,
Trandafirii roşii
Produc trandafiri negri,
Laptele vacilor din Sparta
Va fi negru!

Un soare inflamat se urcă
Deasupra turnurilor noastre negre
Şi imbecilii arcaşi îl îndoliază
Sub negre săgeţi.

Şi mai la nord, vai, mai la nord,
Ca printr-un trist bandaj de doliu,
A început să ningă negru.

Pe ziduri - mari afişe stau şi-anunţă
Pedepsele ce se vor da
Pentru infracţiunea de-a gândi.

Şi nici n-am apucat să ne mirăm deloc,
Să protestăm cu energia
Prea vinovată a tandreţei noastre,
Cu scrupuloasa noastră
Aplecare democratică
Şi cu criminala capacitate de a
Înţelege şi explica totul.
Nici n-am avut răgazul să promitem
Că ne vom supăra,
Nici n-am putut deveni caraghioşi,
Îmbufnându-ne vizibil
Pentru o cauză mai mică,
În vreme ce un rău mai mare
Se şi-ntâmplase.

Nici n-am dat un telefon
La centrala electrică să ameninţăm
Pe electricianul de serviciu că dacă
În maximum o oră nu dă drumul
Curentului electric,
Îl vom reclama primarului,
Ca să aflăm abia atunci
Că nu mai există,
Că nu va mai exista,
Că nici nu e bine să ne-amintim
C-a existat vreodată
Curentul electric,
Nici n-am apucat să ne fandosim,
Să ne copilărim,
Să ne amăgim,
Că, iată, Sărbătoarea Contraselecţiei
Ne aduce pe scenă.

Noi toţi, cei care am gândit ceva,
Avem pe scenă roluri inverse,
Noi toţi, cei care am avut şi inimi,
Şi minţi, şi mâini, şi picioare
Vom juca realist
Tragicomedia că nu le avem.

Savantul atomist va juca rolul
Femeii care îi ştergea parchetul.

Generalul va juca rolul
Soldatului neinstruit.

Compozitorii vor lătra,
Pictorii vor tăia cu foarfeca
Tablourile lor şi ale
Predecesorilor.

Martirii îşi vor cere scuze
De la acei care i-au chinuit.

Muncitorii a căror trudă
A fost furată toată viaţa
Se vor da pe ei înşişi
În judecată
Cerând să plătească despăgubiri
Şi respectivele dobânzi,
Pentru că n-au fost furaţi
Îndeajuns.

Ţăranii cărora mereu
Li s-au luat grâul, porumbul şi sfecla,
Floarea-soarelui şi viaţa,
Nici nu vor mai avea voie
Să fie ţărani.
Ei se vor transforma de-a dreptul
În grâu, porumb şi celelalte,
Ca nu cumva să ceară de mâncare,
Ca azi şi-n veac
Să dea ei de mâncare,
Ce mai atâta cheltuială?

Totul se va întoarce, Contraselecţia
Va domina de-a lungul Spartei,
Iar scenele vor fi pline de hazul grotesc
Al Contraselecţiei.

Doamne, rămâi deasupra noastră,
Doamne, apără Sparta,
Doamne, îndură-te
De nevinovăţia noastră, pedepsită în zadar.

Doamne, opreşte Contraselecţia!
Doamne, nu ne îngădui
Nici măcar să visăm
Că de la tine a pornit
Contraselecţia.

Bibiliotecaru

Memorabil: Astăzi România a pierdut un actor. „Cei cu care am crescut sunt din ce în ce mai puţini. Când nu vor mai fi deloc, când memoria se va fi golit de reprezentativitatea generaţiei mele, voi deveni şi eu un inutil”. Am scris şi eu un text. Vi-l încredinţez:

Abia şi-a mai rostit tăcerea

Actorul a plecat din scenă,
Lăsând un loc în lume gol,
Şi-nfăşurat în umbra morţii
Abia şi-a mai rostit tăcerea,
Intrând în cel din urmă rol.

Cad cărţile de poezie
Din raftul luminat în van,
Cel care le-nviase pleacă
Şi i se scrie scurt pe cruce:
Ovidiu Iuliu Moldovan

În teatrul dramelor de astăzi,
Sub întuneric monoton,
Sufleorul mai vorbeşte singur
Despre minunea existenţei
Şi moartea râde la balcon.

Dintr-o memorie rănită
Imagini ale lui revin,
Aşa cum a iubit Ardealul,
Cum l-a iubit pe Eminescu,
El – marele actor - destin.

Se-ntoarce în pământ artistul
Şi nicio înviere nu-i,
Dar, peste rolurile sale,
Din fenomenele naturii,
Ne urmăreşte vocea lui.

13 – 14 martie 2008 Adrian Păunescu

Vicvas

Este o criminală ordine în toată această dezordine profitabilă pentru hiene.

Anonim

Nu ştiu despre ce vorbiţi. Cânt priveşte îndoiala dv., în legătură cu Vieru („poate că are Vieru probleme”), ea e nedreaptă. Păcătuiţi gândind astfel. În rest, ce să vă spun? Nu am nici informaţii şi nici curiozităţi în legătură cu nicio surcică.

Bibliotecaru

Memorabilă deşi nu neapărat exactă, sintagma dv. „Reacţia la Costel Busuioc a vălurit România bi-dimensional”. Ceea ce spuneţi ar trebui să fie avut în vedere, deşi, desigur, sunt de altă părere. E o logică profundă în susţinerile dv., dar citiţi textul „Un triumf vindecător”. Eu îi doresc şi îi prevăd alt viitor lui Busuioc. În ce-l priveşte pe Hruşcă, nu cred că e un produs reinventat. Îl văd la fel de curat şi de dăruit, ca şi atunci când l-am descoperit, în 1981, la Borşa. Numai că Hruşcă are de luptat cu Hruşcă din anii când „Ruga” l-a impus şi l-a clasicizat definitiv. E probabil, o fatalitate ca puţini să-şi mai atingă performanţa care i-a împus. Aţi ascultat „Bieţi lampagii”?

Bibliotecaru

Nu sunt uin priceput în acest tip de comunicare. Eu prefer să scriu literatură şi fac gazetărie.
Da, există acest fel de oameni: înfumuraţi, auto-mulţumiţi, egoişti, aş zice de un egoism abject. Dar nu numai aceşti oameni există. Preţuiesc analizele dumneavoastră. Nu mă aflu, însă, într-un moment de asprime faţă de contemporani. Prefer să-mi exprim părerile bune, ca să se vadă şi ce nu-mi place. Aşa am susţinut în Senat, de curând.

Anonim

Nu luaţi poezia ca pe un reportaj; ea e o secvenţă dintr-o lungă luptă pentru adevăr. Uneori, nu mai cred în cuvinte. Alteori, mă-ntorc la cuvinte, plin de speranţă.

UN TRIUMF VINDECĂTOR

Noaptea bucuriei ne obligă să fim lucizi

Aveam cu toţii nevoie de o victorie românească în lume. Obida ne devastase. Circumstanţele atenuante, care vin totdeauna să explice eşecuri, nu fac doi bani, în raport cu memoria popoarelor. Circula despre noi, arogantă şi umilitoare, legenda negativă întreţinută de presa extremistă, de pe continent, că ăştia suntem: violatorii, hoţii şi criminalii Europei. Incapacitatea guvernanţilor de a susţine proiecte credibile şi fecunde, de-a trimite în bătăliile credibilităţii negociatori puternici şi convingători, părea o fatalitate ireversibilă. Trebuia să ne târâm prin capitalele înconjurătoare ca să ne obţinem firimiturile minimei existenţe, ca servitori ai opulenţei celorlalţi. Nu mai conta Brâncuşi. Care Enescu? Eminescu e intraductibil. Blaga e naţionalist. Cioran, Eliade şi Ionescu au îmbrăcat cămăşi sau maiouri verzi. Românii sunt vinovaţi şi nimic altceva. Aceasta este mizeria care circulă despre noi. Şi pe care noi, prin cei ce ne conduc, mai degrabă o întreţinem, o sporim, o sacralizăm, neputincioşi de a sparge blocajul.
Şi vine un băiat din Moldova , care a trăit prin Banat, a cunoscut sărăcia şi şi-a luat lumea în cap. A făcut toate muncile posibile. Ajutor de cioban. Vice preşedinte de turmă. Paznic. Ucenic. Calfă. Zidar. Norocul şi nenorocul l-au dus în Spania. Cică a spart un geam. El, de dor de casă şi de singurătate, cam cânta. Nu cânta. Cam cânta. Şi nişte vecini l-au auzit. Merg veştile rele, dar se întâmplă să meargă, din om în om, şi veştile bune. Vocea lui Costel Busuioc şi-a început ascensiunea prin bârfe populare. Da, da, e un român care cam cântă.
Televiziuni. Concursuri. Substanţa umană a tânărului bărbat, care îşi căuta pâinea, s-a dovedit mai tare decât încercările prin care a trecut. Încercări grele. Unele cumplite. Pentru că nu e cea mai simplă acţiune, pentru un zidar din Ghilad, să rupă gura unui târg precum Madridul. Generoşi, minunaţi, democraţi – spaniolii, spre cinstea lor! Dar de cântat trebuia să cânte don’ Costel, nu Zappatero, Brown sau Tăriceanu. Şi Costel a trecut, minut de minut, prin toate focurile iadului de încercare. Şi a învins.
Ne-am simţit, în noaptea de 12 spre 13 martie 2008, rude cu el. Rude între noi. După atâta umilinţă de a fi român, după atâta condamnare la târâre, un triumf vindecător ne-a readus aminte că trebuie să mizăm pe valori. E de nepreţuit Spania care l-a restituit Europei pe acest Busuioc menit să înnobileze icoana României. Dar România ce a făcut pentru acest talent şi pentru atâtea altele din artă, din cultură, din ştiinţă, din toată aria de exprimare publică, vocaţii uitate sau uneori strivite de mercantilismul mărunt, de pragmatismul orb, de agramatismul terorist?
Unde sunt mecanismele de descoperire, de captare, de lansare, de consolidare a valorilor? Cum pot ajunge copiii acestor ţări, promoţiile de tineri dezamăgiţi şi derutaţi, la performanţă? Câte consumuri din zona culturii, a învăţământului şi media se justifică, prin descoperirea de oameni înzestraţi şi pe care se poate miza, chiar în ideea de a scoate România din marasm? Noaptea cu Busuioc a fost miraculoasă. Ne-am simţit solidari. Am redescoperit emoţia şi iubirea, am tremurat pentru fiecare ezitare a cântâreţului din Ghilad, dacă nu cumva de undeva din Moldova!
Şi tocmai când bucuria ne copleşise a apărut şi trâmba de ger care ne-a cutremurat. Marele actor Ovidiu Iuliu Moldovan murise. Noapte bună, dragul nostru. Eram in emisiune la „Realitatea Tv” şi le-am spus colegilor de platou că ar trebui să vorbim mai pe larg (şi) despre Ovidiu Iuliu Moldova. Talentata şi luminoasa moderatoare a emisiunii, Melania Medeleanu, a fost de altă părere: să nu stricăm bucuria acestei nopţi. Am fost un invitat disciplinat şi am tăcut.
Vorbesc abia acum pentru că eu cred că, tocmai în noaptea unei bucurii unanime, avem datoria să nu evităm tristeţea, ci să sporim bucuria vieţii prin asumarea veştilor triste care ne încearcă. În însăşi căderea unui strălucit nume al scenei româneşti poate sta recalibrarea bucuriei că viaţa continuă. Altfel, de ce ne-am repezi cu atâta poftă să gustăm întâmplările existenţei? Aş fi putut eu participa la emisiunea de susţinere a unui mare talent din România, fără a mă gândi de ce nu se pot afirma – în mod firesc – talentele chiar în România?
Bucuria nu-mi confiscă luciditatea. Lăcrimam pentru ridicarea la orizont a unui nume nou. Salutam steaua lui Busuioc. Dar nu puteam să nu observ că-n satul Ghilad se adunaseră consătenii lui să-l susţină, şi ei, cu puterile lor plecând din casele lor sărace şi întorcându-se în casele lor sărace, unii dintre ei neavând ce pune pe masă, dar adunându-şi puterile pentru a le dărui celui în care vedeau propria lor renaştere, propriul lor triumf, propria lor demnitate. O bătrână mărturisea că nu s-a culcat, în 70 de ani de viaţă, la 1 noaptea. Acolo, în Ghilad, aici în România, parcă s-a petrecut o laică înviere, menită să ne fortifice şi să ne responsabilizeze, ca să ne adunăm din risipire, aşa cum am ştiut să ne adunăm din dogmă.
Românii care au murit anul trecut nu au mai apucat această veste bună. Artistul de caracter care a fost Ovidiu Iuliu Moldovan nu a mai avut energia lăuntrică să supravieţuiască, miercuri, până la momentul bucuriei. Şi probabil că nici nu-l mai putea interesa, în suferinţa lui, ce se întâmplă într-un televizor, de această dată închis. Dar ce simt guvernanţii care nu s-au implicat cu nimic în această bătălie a unui copil din popor cu lumea, când îl văd câştigând, iar ei rămân rigizi şi formalişti la suprafaţa existenţei, ale cărei profunzimi nu au curajul să le cunoască? Dar ce fac ei pentru marele cântăreţ Dan Iordăchescu care, la vârsta şi la faima lui, după ce a dat glorie României, e ameninţat cu darea lui afară din locuinţă? Cum să-şi poată plăti o mare poetă, cum e Constanţa Buzea, chiria, mai mare decât modestele ei câştiguri, când o ameninţă licitaţia cinică pentru micul apartament care i s-a dat, după ce a fost evacuată dintr-un alt apartament, retrocedat? Nu are nimeni remuşcări pentru moartea prematură a unui actor de geniu ca George Constantin, chinuit ca hoţii de cai pentru că locuia într-o casă?
Am încercat să pun umărul pentru mulţi dintre cei aflaţi în această situaţie. M-am bătut pentru locuinţa familiei Paul Everac, marele dramaturg ajuns la vârsta patriarhilor şi fugărit prin tot felul de incerte spaţii locative, de indiferenţa cinicilor lideri ai birocraţiei momentului. Dar sistemul e nenorocit. Şi nu trebuie să credem că lucrurile s-au rezolvat pentru că, în Europa, a mirosit, în noaptea spre 12 spre 13 martie 2008, a Busuioc. România trebuie pusă pe baze corecte, cu grija de a nu nedreptăţi nici un om, dar mai cu seamă cu harul de a cultiva insistent şi inspirat valorile, competenţele, performanţele. În noaptea bucuriei, a gândi împotriva tristeţii şi a lupta cu resorturile ei, a devenit o datorie. O veche datorie!

Adrian Păunescu

EU NU MAI AM ÎNCREDERE-N CUVINTE

E timpul când natura însăşi minte
Şi când se poartă măşti în loc de chip,
De nu mai am nici aer să mai ţip
Şi în maternităţi se nasc morminte.

Tot ce e ger e-n mod absurd, fierbinte,
Oglinda e o moară de nisip,
Onestitatea a ajuns tertip
Şi nu mai am încredere-n cuvinte.

Când oamenii pe oameni îi înşeală
Într-un negoţ penibil şi pervers
Şi de identitatea lor s-au şters,
Şi umblă din greşeală în greşeală,
Ce-aş mai putea să scriu? Un singur vers:
Tăcerea mea, pe rug, în pielea goală.

12 martie 2008 Adrian Păunescu

TOTUŞI, DE POPORUL ROMÂN CINE SE OCUPĂ?

Declaraţia politică a senatorului PSD Adrian Păunescu, în Plenul Senatului, din 10 martie 2008

Ceea ce mă frământă în clipa de faţă este cum să ne raportăm la o realitate care ar avea nevoie de ajutorul nostru şi noi, nu numai că nu-l putem da, dar nici măcar nu ne interesăm de dimensiunile ei, uneori cumplite. Nu vine un anotimp nou, să nu se întâmple la nivelul vestului, estului, sudului, nordului, la nivelul mijlocului ţării, evenimente naturale pe care le favorizează lipsa noastră de interes pentru perspectiva teritoriului pe care trăim. Niciodată nu a fost uşor de trăit, în zona în care trăim noi, românii, dar parcă niciodată nu s-au acumulat atâtea nenorociri pe care parcă ne-a rămas doar harul de a le contempla. Iată sunt iar inundaţii, iată sunt iar desprimăvărări catastrofale. Spunem asta cu aerul că este prima oară în istorie când vine primăvara, ceea ce nu cred că este adevărat. Se pare că, de-a lungul vieţii generaţiei noastre umane, s-au distrus cele mai multe din mijloacele fireşti de apărare a teritoriului. Domnul Haşotti - care nu mai termină să vină la locul său - a înţeles ceea ce am spus şi de aceea m-a hăulit din mijlocul sălii.
Domnul Puiu Haşotti (din sală):
Eu vă înţeleg şi când nu vorbiţi.
Domnul Adrian Păunescu:
Mai ales atunci când nu vorbesc şi mai ales atunci, domnule Haşotti, când vorbesc lucruri care nu vă convin.
Dar chiar nu ne interesează ce este de făcut? Mă uitam astă-noapte la femeile singure aflate în faţa puhoiului şi pe care primăria din localitate nu le poate ajuta, prefectul nu are de unde să facă rost de bani şi de camioane, preşedintele consiliului judeţean are alte treburi. Cine se ocupă totuşi de poporul român? Este cumva poporul român pe drumuri? Guvernul are alte treburi, dar eu cred că este o urgenţă să restaurăm forţa autorităţii care nu să oprime, ci să sară în ajutorul oamenilor.
Ne ocupăm de culoarea ţiglelor de pe acoperiş, de glasul cocoşului de tablă de pe acoperiş, nu ne ocupăm de baza acestei ţări la care vom merge şi la începutul verii, şi când va fi sorocul alegerilor generale, şi vom cere iarăşi încredere. Încredere pentru ce? Practic noi nu putem face absolut nimic în beneficiul acestui teritoriu bântuit de toate furtunile, de toate ploile – aş zice molipsitoare – de toate căderile de munţi, de toate mişcările de dealuri. Sigur, sunt şi consecinţe ale politicii mai vechi de industrializare care nu a ţinut seama de viitorul I şi II al zonelor pe care le-a exploatat. Dar, acum, noi suntem, pur şi simplu, fără putere în faţa acestor dezastre.
Putem, în schimb, face alte lucruri. Putem schimba numele Teatrului Naţional din Bucureşti. Că aşa vrem noi! Nimeni nu a hotărât în această direcţie, nu s-a emis nici un decret, nu există nici o hotărâre de Guvern. Eu întreb ministerul de resort, nu mai vreau să fac polemici cu ministrul în cauză, şi îmi răspunde un director – ceva director de scară sau de bloc – da, nu s-a discutat schimbarea asta de nume. Parcurg textul şi, mai jos, văd: "Dar de mai multă vreme nu mai zicem Teatrul Naţional "I.L.Caragiale", zicem Teatrul Naţional Bucureşti." Caragiale e scos din ecuaţie, că aşa au hotărât dânşii. Nişte imbecili, care, dacă în mormânt se întoarce Caragiale pe cealaltă parte îi mai bagă o dată în morişca lui de personaje. Există o cutumă, există şi o lege, dar hai să vorbim doar de cutumă, că I.L. Caragiale este cel mai mare dramaturg român şi este normal ca Teatrul Naţional nr.1 al României să fie Teatrul Naţional "I.L. Caragiale", iar dacă dânşii cred că nu este normal, să o ştim şi noi cu toţii, să discutăm şi să vedem cine este cel mai bun. Poate este mai bun un "post-paşoptisto-decembrist". Bun. Dar ne comunică directorul respectiv că aşa este sigla: TNB. De la TeNeBre, probabil.
Dar mai era o sală acolo, numită "Liviu Rebreanu". Nici asta nu mai este. Îi zic "Atelier" sau nu ştiu cum. Mai era o sală "Camil Petrescu". Nici Camil nu le place. Hai să zicem că nu le place sala "Marin Sorescu", că e un om de geniu şi că a scris genial şi poezie, şi vă spune asta cineva care în istoria literaturii române a fost şi rămâne în competiţie cu Marin Sorescu. Eu nu am nici un interes să-i laud pe scriitorii cu care am fost şi sunt în competiţie, ci vă spun adevărul. Un dramaturg de geniu. O sală se numea "Marin Sorescu". Nu. Nu se mai numeşte aşa: "Atelier, "Sala Pâraielor", "Sala Oglinzilor", "Sala Sferelor", "Sala Papucilor", a lui Iorgu, a lui Vasile... E posibil aşa ceva?
Cine sunt ăştia care fac toate aceste lucruri? Ăştia care te iau de piept şi te întreabă de ce ai trăit? Păi, am trăit, că asta a fost fatalitatea, să mă nasc în 1943. Sorescu a avut o neşansă şi mai mare. S-a născut cu 10 ani înainte, cu 9 ani înainte, cu 8 ani înainte. A avut norocul să moară mai devreme şi să nu vadă toată această scârboşenie; de a i se scoate, de a i se pune, de a i se scoate, de a i se pune numele. Cine suntem noi? Cine îşi închipuie că sunt cei care schimbă aceste lucruri? Şi, mai ales, ce seriozitate are un minister care îţi dă un răspuns, în prima parte, din care reiese că nu este adevărat, nu s-a schimbat nimic şi, în a doua parte, îţi confirmă că aşa este: s-a schimbat şi că aşa au hotărât dânşii prin 1990. În 1990 nu puteau schimba numele lui Marin Sorescu de pe sala respectivă, fiindcă atunci nu se numea Marin Sorescu. Dar, în fine, minciuna stă – cum tocmai nota Vlahuţă – la masă cu aproape fiecare. (Discuţii.)
În această vreme, respiraţia spirituală a unui popor este blocată. Apăreau, în toate provinciile româneşti, reviste de cultură, care se ocupau şi de ştiinţă, încurajau oamenii de creaţie... (Discuţii.) Da. Îi încurajau, le cereau păreri, se băteau pentru cauza lor. Aceste reviste au fost ucise treptat, nu apar decât ziare comerciale, de scandal. Nu este ceva rău asta, dar nici nu este singura cale de a ne mântui.
Este inadmisibil să asistăm la toate acestea şi să le considerăm fatalităţi aduse de inundaţii. Există un tip de inundaţii mizerabile şi în spirit. Dar, pe de altă parte, ne întrebăm de ce atâta criminalitate. Păi, de-aia! Este un răspuns al lui Moromete: "De ce? De aia." Tocmai de-aia. Criminalitatea ocupă, încet, încet, spaţiul care trebuia să rămână al culturii, al salvării prin cultură, al cuminecării şi al înălţării sufletului. Nu ne putem ocupa de problemele mari, dar nici de problemele noastre specifice. Pur şi simplu, România are o viaţă spirituală "pe sărite" şi, uneori, "pe tresărite".
Vor veni, în curând, nişte oaspeţi în această clădire. Eu cred că am luat prea în serios ceea ce ni s-a spus, şi anume că va trebui să părăsim pentru o perioadă locul nostru de muncă şi să ne ducem în teritoriu, pentru ca nu cumva să ne vadă oaspeţii. Nu vi se pare un fapt jignitor? Adică de ce trebuie să plecăm? Ce? Suntem urâţi? Avem trei picioare şi se caută la vamă să fie lăsaţi numai ăia cu două picioare sau un picior – şi ăla în gură? Este nevoie de toată această mascaradă, că să-i ferim pe şefii de state de potenţialul exploziv al senatorilor şi deputaţilor? Să-i lăsăm pe mâna SPP-iştilor care fac - săracii de ei! – tot felul de antrenamente să-i salveze pe aceşti oameni de supărarea poporului român că are nişte oaspeţi înalţi?
Cum făcea o rudă a mea care, când mergeam în vizită, cu căruţa, spre Măceşul de Sus, în judeţul Dolj, în sud, mă pocnea din când în când şi întrebam de ce mă bate. "Păi, ca să fii cuminte.” „Dar nu am făcut nimic.” „Ei, da, dar precis o să faci."
De ce să plecăm din această sală? Nu trebuie să-l vedem pe George Bush înainte de plecarea de la Casa Albă? Dorul de Putin nu ne poate fi astâmpărat printr-o privire directă către dumnealui?
Până la urmă, nu ştiu, e o chestiune ca pentru ăia care, înainte de 1989, erau izolaţi, duşi şi prin spitale, trataţi, li se făcea diazepam în muşchi, ca nu cumva să facă vreun lucru nesăbuit în public, când apărea liderul. Nu ştiu dacă este bine ce ni se întâmplă. Eu cred că nu este bine şi cred că trebuie să ne gândim că vom fi întrebaţi şi noi mâine, vom avea şi cărţi de memorii: cum au fost aceşti lideri ai lumii? Nu ştim, că noi eram în teritoriu. Ei veneau la noi şi noi plecaserăm, că aveam treabă tocmai când ei veniseră.
Cred că este o exagerare din numeroasele perioade cu exces de zel ale vieţii noastre.
Ultima chestiune pe care vreau să o ridic. Ne întrebăm, facem tămbălău, protestăm împotriva unor erori care se petrec în aval: că se fură de la primării şi primăriile – cum spunea, excelent, Cristian Diaconescu, aseară, la o emisiune a lui Ion Cristoiu – pun surdină bătăliei, pentru a-şi păstra nişte drepturi şi le vând unora care nu au nici o legătură cu cei cărora ar fi trebuit să li se retrocedeze, dacă trebuia să li se retrocedeze, acele averi.
Eu cred că problema este, nu una a unui şir de întâmplări, ci este una gravă, care vine din acel moment în care dumneavoastră – reprezentanţii de atunci ai Formulei D.A. – aţi venit în Parlament cu acea lege aberantă, excesivă, care ne-a obligat pe toţi să contemplăm fără putere consecinţele unei retrocedări profund frauduloase. Acea retrocedare care nu se mai termină. Şi acest negoţ cu retrocedări!
Întrebăm guvernul maghiar despre Averile Gojdu şi ni se spune că au terminat în 1997 ce aveau de făcut, că ei nu retrocedează în natură. În schimb, în toate întâlnirile oficiale sau neoficiale pe care le-am avut, din perioada 1992-1996, cu lideri maghiari din România ei ne-au insuflat ideea că ungurii sunt mult înaintea noastră şi că au retrocedat tot. Iată că nu, iată că noi ne-am grăbit să creăm acest comerţ mizerabil, în care până şi case sau fabrici care prezentau un pericol potenţial pentru finanţele publice, pentru că proprietarii erau datori, se retrocedează, nici măcar aşa cum au fost, ci cu tot ce s-a construit între timp lângă ele sau în locul lor..
Aşa că bătălia cu omul de la Bordei este bună, foarte mult succes celor care o duc, dar bătălia pentru a restabili legalitatea şi pe a restabili echilibrul în ţară ar fi necesară. De aceea, mă tem că voi avea un pic de partizanat în ce spun: este mai bună, mai echilibrată soluţia social-democrată, pentru că ea nu presupune aceste inundaţii, această hemoragie de averi, date te miri cui şi te miri în ce condiţii. Legea social democrată nu avea atâtea hibe, atâtea porţi pentru fărădelege.
Dacă nu regăsim echilibrul în toate, ne vom transforma într-o populaţie atârnată de căpşunile din Spania! (Aplauze.)

MIROS DE BUSUIOC ÎN EUROPA

Obidă. Orizont închis. Sărăcie. Mizerie. Prunci fără noroc. Părinţi fără soluţie. Un sat din Banat. Ca atâtea alte sate din această ţară. Un băiat. Ca atâţia alţii. Fără şcoală. Cu talent. Cioban. Paznic. Zidar. Nicio şansă. Voce. România? Spania? Zidărie. Un geam spart. Voce în cartier. Cine? Un român! I-auzi! Azi, aşa. Mâine, aşa. Oameni în mirare. Unii, în admiraţie. O televiziune. Un concurs. Alt concurs. 7 concursuri. Costel Busuioc în top. Numărul 1. Semifinală. Românii din Spania sprijinindu-l prin vot. Busuioc – învingător în forţă! România, acasă, în extaz. Guvernele României – niciun sprijin. Cultura naţională – părăsită de lideri. Ştiinţa, la fel. Condamnarea la mersul ţării. Băltire, la Carpaţi. Triumf, la Pirinei. Circuit de televiziuni. Bravo. Copiii ochelarişti ai lui Costel Busuioc, în lacrimi. Satul. România. Europa. Probă de demnitate individuală, ajunsă demnitate naţională. Răzbunare a imaginii noastre negative. Românii – altfel decât în ziarele de scandal. Obidă învinsă. Orizont deschis. Saltul din mizerie. Un geam spart şi pus la loc. Lacrimi peste cuvintele acestei telegrame către neant. Europa, dominată, în această primăvară, de un miros curat de busuioc. De fapt, de Busuioc. Busuioc la icoana României. (AP)

PUTEREA IPOCRIZIEI

Nu am fost niciodată sigur că voi apuca anul următor, luna următoare, ziua următoare. Totdeauna am relativizat şi am circumstanţializat speranţa. Nu am lăsat-o să devină obişnuinţă. Poate şi de aceea nu am murit tânăr, ci mi-am alimentat dreptul la viitor cu bucuria de a trăi de-adevăratelea orice cucerire, cât de mică a trecutului şi a prezentului. Am avut şi momente de dezamăgire, multe şi greu de suportat. Aşa cum am mai spus, am şi murit de câteva ori, dar am avut norocul de a învia de tot atâtea ori plus una. Acum, însă, spre deosebire de atâtea ocazii în care deziluzia avea o cauză concretă sau una abstractă dar lesne identificabilă, mă simt copleşit de toate câte mi se întâmplă.
Dominantă este senzaţia persistentă că micile noastre drame de bulevard, din viaţa politică, nu au nici o legătură cu drama poporului nostru. Câtă deosebire între uşurinţa cu care se mută o literă pe hârtie, în Parlament, o cifră într-un buget guvernamental rectificat şi mişcarea greoaie, de mormânt răzbunător, a reliefului de lângă bietele case din Mateeşti-Vâlcea. Şi acestea nu sunt decât nişte exemple. Cât de cinic şi orb contemplăm dezastrele prin care trec oamenii, înzăpezirile care izolează sate şi pun în situaţie imposibilă, de aşteptare inutilă a unei soluţii, bătrânii, gravidele, bolnavii.
Ce pot eu să fac văzându-le pe toate, trăindu-le ca pe nişte remuşcări şi continuând să lucrez în stratosfera politică, unde cererile unor pensionari privind puterea de cumpărare, sunt mereu amânate, cu trista rezoluţie că ţara nu are bani, în timp ce un ministru care jefuieşte şi batjocoreşte banii publici (bani care ar putea merge spre categoriile dafavorizate ale societăţii) e liniştit, proaspăt bărbierit şi mai şi aruncă dejecţile sale asupra celor care observă fraudele lui şi nu are nici o ruşine?
O altă tristeţe este adevărata gherilă a unor publicaţii împotriva adevărului. Iată, cu excepţia „Jurnalului Naţional”, nici un ziar din Bucureşti nu a relatat obiectiv şi cinstit istoria bătăliei parlamentare împotriva Acordului Budapesta - Bucureşti, prin care se trecea în posesia Ungariei averea incomparabilă a marelui român care a fost Emanoil Gojdu. De câteva ori, în Senatul României, mereu în această revistă, de câte ori mi-a fost cu putinţă la diverse posturi de televiziune şi de radio, m-am situat în fruntea acestei bătălii. Câtă vreme Parlamentul nu votase în favoarea soluţiei pentru care m-am bătut, am fost înjurat ordinar ca naţionalist şovin, de parcă aş fi un intelectual român şi un senator al României care nu trebuie să se amestece în treburile interne ale României, nemaivorbind de treburile ei externe. Nu mi-a păsat de intoxicarea perseverentă a publicului de către numeroşii vânduţi ai epocii, dar m-a şocat că numele meu a fost uitat, cu voia, în clipa triumfului.
De 18 ani, mă explic. Până acum 18 ani, m-am explicat. Mi se reproşa că nu sunt comunist. Mi se reproşează că sunt comunist. Îndeobşte, împotriva mea au acţionat cam aceiaşi şobolani care, cum vedeau o fiinţă mai înaltă decât ei (şi ce fiinţă nu e mai înaltă decât şobolanii?), cum începeau să chiţcăie că e pericol de dinozauri. Lasă că dinozauri ar fi vrut să fie maicile şi tăicuţii lor, dar mai toţi cei care m-au acuzat de colaborare cu regimul, ca scriitor în România antedecembristă, s-au dovedit cei mai abjecţi turnători sau mâncători de mizerie. Până alaltăieri, unul, Traian Ungureanu, mă ataca, în „Cotidianul” pentru că aş fi scris, pentru socialism şi pentru Ceauşescu. Cum era să mint şi să spun că nu am scris?
Când voiam să precizez că am scris şi contra, lucruri care pot fi citite cu ochiul liber, dacă respectivul purtător de funduri de borcan pe ochi are un ochi sau un fund liber, el şi diverşi ambuşcaţi făceau zgomot că nu, nu contează că îi ceream lui Ceauşescu să nu dea libertate cenzurii, că nu contează că strigam la fostul lider să nu chinifice România şi mă plângeam cu disperare că nu se poate publica literatură politică, adică literatura lucrurilor grave, cu da şi nu, aceşti nimenea, de tip Buşcu, aceşti pigmei – denigratori, ai operei eminesciene, cum e unul Rogojanu, mă muşcau de partea cea mai puţin interesantă a spatelui meu că de ce am scris ce am scris, pentru ca, ieri, să apară în plină lumină faptele de arme ale numitului Traian Ungureanu, pe care nu-l acuz că a scris pentru socialism, pentru şantiere, pentru Uaceserişti şi Utecişti, Traian care se face de râs, pretinzând unora, cu o prezbită uitare de sine, criterii pe care ei şi ai lui nu le îndeplinesc de s-ar mai naşte de minus 127 de ori, că a 128 oară, poate, ar atinge performanţa duhovnicească pe care le-o cer altora. Bârna din ochiul caricaturii cu predestinatul nume politic Traian e mare, de intră la reanimare paiele din ochii noştri.
Şi nu se găseşte cineva care să arate cu indexul arzător lichelismul, ipocrizia, jigoderia, în care excelează şobolănimea dâmboviţeană. Şi mi-e silă. Căci eu nu neg şi nu reneg propria mea viaţă, cu bunele şi relele ei. Sunt lucid şi autocritic. Dar de ce am făcut eu în epoca socialistă, să nu mă întrebe un vierme intestinal ca sinistrul culturii, Iorgu, a cărui operă culturală miroase a ce zic profanii că miroase whiskyul. Cine sunt aceşti profitori ai libertăţii, pentru care nu au luptat niciodată? Simplul fapt că o muscă a poposit şi în coama unui cal care-şi recunoaşte rănile de la hamul unei perioade istorice, nu înseamnă că musca respectivă nu-şi are locul în closetul fără apă curentă al cârciumii sordide în care se bea verde ideologic - şi brun politic.
Sunt câteva din motivele depresiei mele de astă seară. Mâine la prânz, însă, voi fi bucuros şi chiar îndârjit să o iau de la capăt, cu toate, deşi relativizez şi circumstanţiez speranţa.

RĂSPUNSURI NOI

Savin Badea

Draga Savin,scrie/mi ce pot face pentru viaá colegului care mi-ai fost şi fac. Nu pot, însă, hotărî eu cui să mă adresez pentru dumneata. E o opţiune personalaă. Aştept. Am ajutat eu oameni pe care n-am putut să-i cunosc, darmite pe un fost şi actual coleg!

Bibliotecaru

Şi eu cred în fraternitate, dar mă doare să-mi văd ţara sub presiunea secesioniştilor şi derbedeilor.

Hans Ruck

Nu naţionalismul e de vină, ci şovinismul. Pe mine nu atât păpuşile mă irită, cât păpuşarii. Iată ce scriam acum câţiva ani:
PĂPUŞARII
Păpuşari, uitaţi-vă revanşa,
Morţii voştri sunt de voi produşi,
N-are rost să vă mai sinucideţi,
Scoateţi-vă mâna din păpuşi!

Hai la teatrul de marionete,
Că e iar la modă, cum vedeţi,
Nu ne mai ajunge că se mişcă
Toată ziua filme pe pereţi.

Urcă iar păpuşile în scenă,
Ascultând scheleticele mâini,
Ale unor tragice fantome,
Păpuşari cu suflete de câini.

Păpuşarii-i mişcă după voie,
Întrupând scenariul imoral,
Dar când ei reintră-n cicatrice,
Se trezesc morminte în Ardeal.

Hai la teatru că e iarăşi dramă,
Spectatorii cască ochii mari,
Ce frumos păpuşile dansează,
Tremurând în mâini de păpuşari.

Totuşi, cine îi încurajează?
Totuşi, cine îi aţâţă crunt?
Cine e directorul de teatru?
Totuşi, păpuşarii cine sunt?

Teatrul nostru de marionete
Îşi reintră-n drepturi desuet,
Dar, din nou, pe scenă, curge sânge
Şi plătim cu viaţa un bilet.
8-9 februarie 1995, Bucureşti

Gabriela Savitsky

Deocamdată, mai aştept. Eu chiar cred în fidelitate.

Hippiepittis

Şi lui Iliescu îi plăcea cântecul, trebuie s-o spun. De venit în Piaţa Universităţii n-am venit pentru că împotriva mea fuseseră mobilizate diverse forţe demolatoare care mă negau, dar îmi foloseau textele. Versurile „Ultima soluţie/înc-o revoluţie!” îşi au originea în poezia mea din 1979.
VINE O VREME

Vine o vreme când revoluţia
Rămâne muzeu şi rămâne decor,
Vine o vreme când revoluţia
Pleacă la slujbă după ceasul deşteptător.

Vine o vreme când revoluţia
Îţi intră sub piele, îţi intră-n reflex
Şi-i trebuie o altă revoluţie revoluţiei,
Pentru că omul este complex.

Vine o vreme când revoluţia
Se-aşază la masă, n-ar mai pleca,
O altă revoluţie este soluţia,
Un alt alfabet, început de la litera „a“.

Totul trebuie luat apoi de la zero,
Sacrificiile se înmulţesc
Şi se fac iarăşi cozi
Vine o vreme când revoluţia
Se-anunţă, nu singură, ci prin aprozi.

Nimic nu e rezolvat definitiv, niciodată,
Totul e luptă şi luptă va fi,
Revoluţia e speranţa eternizată,
Incerta izbândă de fiece zi.

Vine o vreme când revoluţia
Îşi pierde din naturaleţe şi din tumult,
Vine o vreme când revoluţia
Vrea să doarmă dimineaţa mai mult.

Curaj? Nu de curaj era vorba ci de tupeu. Cum să ajung într-un loc unde fusesem nedreptăţit? N-am făcut, atunci, nicio greşeală. Alte ori am făcut. Când făceam eu, cu prietenii mei, Cenaclul, nu ştiam că voi fi vinovat dacă nu-mi voi urma cântecele, folosite uneori contra mea. Nu înseamnă că nu cred în puterea artei adevărate.

Ciprian blidaru

Haideţi să postăm şi :
UN OM PE NIŞTE SCĂRI

În lumea plină de urmări,
eu sunt un om pe nişte scări.

În sus ce e? În jos - nimic!
În jos ce e? În sus - nimic!
Vorbesc cu ceilalţi care-au fost
şi-n sus, şi-n jos şi nu-i dezic,
eu însumi spun de locurile
pe unde-am fost: nu e nimic.

Vecinul meu prăseşte ciori,
vecina mea prăseşte farduri,
eu sunt un om pe nişte scări
şi-un câine bulucind prin garduri,
o dată, de mai multe ori,
căci ce pot fi aceste garduri
decât căzute, foste scări.

Vecine, domnule, străine,
nu înţeleg ce-aveţi cu mine,
ştiu, scările ne sunt comune,
dar trec atât de rar pe-aici,
portarul însuşi poate spune
că am ambiţii foarte mici,
din când în când mai vin pe-acasă
de ce vă supăraţi când vin?
Arare talpa mea apasă
pedalele, cu pas străin.

Vecinul meu prăseşte ciori,
vecina mea prăseşte farduri,
abia m-am ridicat din garduri
şi, mârâind, în joase salturi,
eu sunt un om pe nişte scări.

Să fim precum ne-am împăca,
aduc iertare fiecărui,
încuviinţez, la moartea mea,
cu fardul vânăt să mă vărui.

Şi dacă vreţi să fim baladă,
şi fiindcă eu nu am o stea,
accept, râvnesc, visez să cadă
un corb nervos la moartea mea.

Aşa că vă implor: zâmbiţi,
în lumea plină de urmări,
voi, care fard şi ciori prăsiţi,
întunecaţi şi spălăciţi,
lăsaţi-mă să fiu pe scări.

Tavi

NOI NU PUTEM TRĂI FĂRĂ ARDEAL

De-ar fi să n-avem soră şi nici frate,
De-ar fi să fim doar fuga unui cal,
Fără crâcnire le-am răbda pe toate,
Dar nu putem trăi fără Ardeal.

El e blazonul nostru de nobleţe,
El e tiparul nostru vale-deal,
Pot ochii şi cu noaptea să se-nveţe,
Dar nu putem trăi fără Ardeal.

Puteţi să faceţi toţi cu viaţa chetă,
Puteţi să vă distraţi la carnaval,
Noi am putea trăi fără planetă,
Dar nu putem trăi fără Ardeal.

El n-are cu nimic asemănare,
Ca aerul ne este de vital,
Când plânge el, pe toţi în somn ne doare,
Dar nu putem trăi fără Ardeal.

Pe roţile istoriei e sânge
Şi ele-n iarbă freamătă brutal,
Pe Dealul Crucii, maica Horii plânge,
Dar nu putem trăi fără Ardeal.

Identitatea noastră e jucată
Neruşinat, la mese de scandal,
Şi noi mai iute am muri o dată,
Dar nu putem trăi fără Ardeal.

Prea bine, tată, şi prea bine, mamă,
Că ne-aţi născut e-un amănunt normal,
Putem gusta-mpăcaţi această dramă,
Dar nu putem trăi fără Ardeal.

Tăiaţi în două, fără de nădejde,
Şi umiliţi în cel din urmă hal,
Putem tăcea un secol, româneşte,
Dar nu putem trăi fără Ardeal.

Am fi de strajă silei spaţiale,
Am fi un avorton universal,
Dac-am găsi, spre compromis, o cale,
Dar nu putem trăi fără Ardeal.

Nu-l vom ceda păgânei pofte hoaţe
A unui rege încarnat pe cal,
Prin Univers l-am duce noi pe braţe,
Dar nu putem trăi fără Ardeal.

Nu-i jurământ, ci e predestinare,
Nu e un vis, ci e un fapt fatal,
Putem să existăm fără oricare,
Dar nu putem trăi fără Ardeal.

Nu e-o provincie şi nu-i o hartă,
E marea-ntreagă, nu-i un simplu val,
Lumină, templu, inimă şi soartă,
Dar nu putem trăi fără Ardeal.

Şi România nu e Românie,
Ci simplu coridor comercial,
De n-ar fi el, tipar înalt să-i fie,
Dar nu putem trăi fără Ardeal.

Mandat la conferinţele de pace
Şi ultim manifest continental,
Nu uneltiţi, că-n rug ne vom preface,
Dar nu putem trăi fără Ardeal.

O lance-n codrii noştri mai rămâne,
Sub forma unui mugure total,
Deşteaptă-te, deşteaptă-te, Române,
Dar nu putem trăi fără Ardeal.

El este cifrul nostru fără saţiu,
Ce-aruncă-n aer orice cod vamal,
E taina noastră, peste timp şi spaţiu,
Dar nu putem trăi fără Ardeal.

Nimic nu e, dacă nu e Ardeal.
August 1990, Bucureşti
DOR DE EMINESCU

Într-o lume relativă,
Ce-a făcut şi-a desfăcut,
Eminescu-i remuşcarea
Dorului de absolut.

Dacă unu şi cu unu
Nu mai vor să facă doi,
Eminescu este chipul
Infinitului din noi.

Eminescuuuuuu...

Fără el, oricare lucru
Şi-ar urma cărarea sa,
Fără el, chiar steaua noastră
Dintre stele ar cădea.

Pe pământul vechii Dacii,
Când mai mare, când mai mic,
Dacă n-ar fi Eminescu,
Viaţa nu ne-ar fi nimic.

Eminescuuuuuu...

El Moldovei îi e fiul
Şi Munteniei nepot,
L-a-nfiat întreg Ardealul,
Eminescu-i peste tot.

Într-o lume relativă,
Mai avem un nume sfânt,
Eminescu-i România,
Tăinuită în cuvânt.

Eminescuuuuuu...

Petronius

Am mai spus asta: omul a devenit nerentabil pe pământ. Cumplită epocă!

Carmen

Vă dăruiesc o poezie de dragoste:
DACĂ TU AI DISPĂREA

Dacă tu ai dispărea
Într-o noapte oarecare,
Dulcea mea, amara mea,
Aş pleca nebun pe mare.

Cu un sac întreg de lut
Şi-o spinare de nuiele
Să te fac de la-nceput
Cu puterea mâinii mele.

Lucru lung şi monoton
Să te înviez femeie
Eu, bolnav Pygmalyon,
Hai, şi umblă, Galatee.

Dacă tu ai dispărea,
Fi-ţi-ar moartea numai viaţă,
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca în ţări de gheaţă.

Să te fac din ţurţuri reci,
Să te-mbrac în promoroacă
Şi apoi să poţi să pleci
Orişiunde o să-ţi placă.

De-ai cădea într-adevăr
În momentul marii frângeri
Aş veni la tine-ncet
Să te recompun din îngeri.

Şi pe urmă voi pleca
Umilit şi iluzoriu
Unde este casa mea
O mansardă-n purgatoriu.

Dacă tu ai dispărea
Şi din râsu-mi şi din plânsu-mi
Te-aş găsi în sinea mea,
Te-aş zidi din mine însumi.

EFECTUL ALIANŢEI ASUPRA ROMÂNIEI

Declaraţia politică a senatorului PSD Adrian Păunescu, în Plenul Senatului, din 25 februarie 2008

Nu este prea bună soarta celor care anunţă relele, cu un timp înainte ca ele să se petreacă. De ani şi ani vorbesc aici despre marele pericol de a ne pierde specialiştii din medicină, din învăţământ şi din construcţii, de exemplu, şi nimeni dintre cei responsabili nu a auzit alarma. Acum ne întrebăm cum este posibil să rămânem fără specialişti, într-o ţară care are nevoie tocmai de specialişti.
Am semnalat dezastrul că ne pleacă medicii. Mă bucur că un coleg a vorbit atât de aplicat, domnul doctor Sabău a vorbit atât de aplicat despre această problemă, numai că ea vine din amonte. Situaţia, jos în sistemul sanitar, este generată de o politică defectuoasă, de un mod aberant de a vedea sănătatea şi mai ales de a-i privi pe specialişti, în stratosfera politică, unde totul e la îndemâa guvernanţilor.
Am tot povestit aici situaţia ciudată, în care ne găsim ca oameni, când ni se îmbolnăvesc nişte apropiaţi şi căutăm disperaţi soluţii în străinătate. Constatasem că străinătatea se compune, în fapt, şi din specialişti ai ţărilor care nu ştiu să-şi preţuiască specialiştii, plecaţi acolo ca să se pricopsească, să se poată împlini profesional, să se pricopsească în sensul bun al cuvântului, nu în sensul mizerabil, de târg, şi să se poată împlini profesional şi uman. La un moment dat, numeam Statele Unite ale Americii ţara tuturor ţărilor care nu-şi înţeleg valorile. Ei, bine, fenomenul acesta de desţărare, de deprofesionalizare, de deznaţionalizare, de deromânizare a României continuă, pentru că specialiştii nu sunt simpli cetăţeni. Ei poartă în ei şi un anumit grad de reprezentativitate.
Dădeam exemplu colegului nostru Irinel Popescu, care s-a zbătut luni şi luni de zile pentru a obţine o reglementare privind transplantul. Mă rugase, la un moment dat, marele nostru scriitor Fănuş Neagu, pentru un om din judeţul Brăila, care lui îi este atât de drag şi care se afla în aşteptare la Irinel Popescu, mă rugase să-l rog pe Irinel Popescu să grăbească operaţia pentru că se temea că nu mai are zile acel om. Şi toată perioada cât îl căutam pe Irinel Popescu aflam acelaşi răspuns care era răspunsul real ,,nu avem donatori”.
Nu se poate face nimic dacă fiecare acţionează singur. Probabil că noi existăm ca tip de societate, tocmai din nevoia de a anula efectul morţiu, efectul mediocratizant, să-i spun exact, efectul de inerţie al vechii societăţi care prin centralizare şi prin lipsa de atenţie faţă de individ ducea la rezultate nedorite, în afara lucrurilor bune care existau în epocă. Dar constat cu tristeţe că, astăzi, aproape nimic din ceea ce am sperat nu se rezolvă prin forţa individului. Probabil că va trebui să redescoperim, nu colectivismul, ci solidaritatea.
Ei, bine, plecarea specialiştilor ne va pune într-o situaţie îngrozitoare şi în viitor. Încă mai suntem oameni pe picioarele noastre. Închipuiţi-vă că medicul pe care-l căutăm va fi în Spania sau în Coreea de Sud sau în America. Nu oricine poate face orice pozitiv pe pământ. Este adevărat, prin aplicarea regulei vocaţiei negative, aproape oricine poate face orice rău, dar orice bine nu poate face decât cel înzestrat de Dumnezeu cu un har şi cel care s-a educat în această direcţie şi cel cu o anumită rigoare morală.
Semnalam faptul că la Craiova, de exemplu, un neurochirurg cum era şi este profesorul Cameniţă a fost scos din muncă, deşi nu există înlocuitor pentru dumnealui. Şi chiar dacă ar exista! Asta este o nebunie. Ce punem în loc? Pe tot parcursul Timişoara-Bucureşti nu există nici un neurochirurg de vârf. Dacă tăticul celui care a luat măsura are nevoie la noapte de această operaţie şi n-are cine să i-o facă, el ce va crede despre propria sa măsură de a băga politica până la brâu într-o treabă care nu are absolut nici un rost în medicină? Poate cineva dintre noi să cadă pe stradă şi când vine altcineva să-l ajute, acela care cade să se scoale din leşin şi să zică ,,Domnule, dacă eşti legionar, dacă eşti comunist, dacă eşti social-democrat; dacă eşti aşa, lasă-mă în pace, mai bine mor decât să mă tratezi tu”. Sunt chestiuni foarte grave, de viaţă şi de moarte, pe care specialiştii – şi exemplul medicinei este semnificativ şi cuprinzător – le pot rezolva, dar noi nu putem rezolva nimic pentru specialişti.
Chestiunea cu constructorii, pe care nu-i păstrăm în sistemul nostru de valori, este iarăşi foarte gravă. Cu cât mai puţin constructori în ţară, cu atât mai scumpe casele în ţară, cu atât mai scăzut nivelul de trai, cu atât mai mică şansa unei vieţi normale în România. Parcă am avea jumătate de mână şi un sfert de picior, nu două mâini, două picioare şi eventual un creier. Le avem pe toate, din păcate, ele nu conlucrează sau, cum ar spune un iubitor de pleonasme, ,,nu conlucrează împreună”.
Sunt foarte multe de spus, dar eu aş sublinia o idee. Ne-a rămas acest nenorocit obicei de a spune altceva decât vedem, decât observăm, decât constatăm. Iată, în chestiunea precedentului Kosovo, problemă în care eu m-am angajat de foarte multă vreme şi pe care am tot subliniat-o, dar asta nu este important acum, important este următorul lucru: diverşi lideri ai României de azi susţin că nu este nicio problemă cu Kosovo, că este Kosovo acolo, dar că nicăieri, de exemplu la noi, nu se va întâmpla nimic. Sigur că forţa statului român, patriotismul oamenilor din această ţară, măsurile de prudenţă elementară pe care probabil că le-am luat, alianţele noastre, poate prieteniile noastre, vor împiedica vreo nenorocire să se petreacă prea curând. Dar nu asta este chestiunea, nu înseamnă că dacă un lucru nu se petrece, autorii lui nu vor să se petreacă. Noi ar trebui de asemenea să lucrăm în amonte, şi nu în aval, nu acolo unde apar consecinţele, luptănd în permanenţă ca nişte orbeţi cu fumul.
Sunt reglementări, sunt legi, este Constituţia, care trebuie aplicate, şi nu numai de noi, oamenii politici, ci de cei care au capacitatea şi neutralitatea de a aplica legea aşa cum o aplică omul care stă la radar şi vede cu ce viteză trece o maşină. Nu trebuie prea multă inventivitate ca să observăm că sunt călcate în picioare Constituţia, legile ţării.
Preşedintele face un lucru bun implicându-se, dar ce folos că dânsul spune ,,nu este nicio problemă”. Cum nu este nicio problemă? Păi, dumneata chiar de aceea eşti acolo, că este o problemă şi ar fi un merit să recunoşti şi dumneata că este o problemă. De ce trebuie să ne minţim? Eu am vorbit în perioada socialistă, în anii 1980, 1981, 1982, într-o carte care nu a putut apărea atunci – mă gândesc s-o scot de acum încolo - ,,Ultima noapte pe Atlantida”, despre marea nenorocire pe care o reprezintă faptul de a ignora cu ură realitatea. Iată, apa era până la genunchi, noi spuneam că este secetă. Apa era până la brâu, noi ceream cântece pentru marele nostru continent uscat. A existat şi există şi un asemenea şlagăr, chiar ,,Imnul înnecaţilor din Atlantida”. Ei se înnecau, dar trebuiau să respecte indicaţia de a spune că sunt foarte, foarte bine, că nu este niciun pic de apă, sâc la râuri, sâc la mare!
Aşa suntem şi acum. Situaţia este gravă şi este gravă pentru că se conspiră la adresa Constituţiei, a unităţii statului român, se conspiră, în fond, împotriva românilor şi maghiarilor din România. Această chestiune nu poate fi acoperită. Ne facem noi că nu o vedem, cum făceam eu, de exemplu, când eram copil şi spărgeam un vas, închideam ochii să nu cumva să vadă ceilalţi. (Aplauze) Se pare că nu este suficient să închizi ochii ca un lucru pe care-l faci tu să nu fie observat de ceilalţi.
De aceea, eu cred că trebuie să fim serioşi, să fim realişti, nu să provocăm, dar nici să evităm a spune adevărul, a spune dimensiunile faptei. Cum adică, oamenii aceia folosesc referendumurile, aşa cum atrăgeam atenţia de la acest microfon, spuneam atunci, când făceau referendumurile, că ,,le vor folosi într-o zi”. Ei spun acum că sunt neoficiale. Iată că le folosesc. Ei au făcut benign referendumurile, uită că ziceau că nu le folosesc şi vor să le trimită la Consiliul Europei. Sigur că preşedintele Băsescu are dreptate, poate Consiliul Europei nu le va lua în serios, dar nu le va lua o dată, nu le va lua de două ori. Într-un moment anume, de slăbiciune, de absenţă a noastră de la masa tratativelor, de la masa discuţiilor, le pot lua în serios. Avem nevoie de noi probleme? Ele puteau fi rezolvate, repet, în amonte şi asta printr-o întărire a autorităţii statului român în chestiunile esenţiale.
Nu ne mai putem face iluzia şi nu mai putem trăi decepţia că statul român se poate implica în chestiunile economice. A trecut vremea respectivă, dar în chestiunile care privesc însăşi existenţa sa şi liniştea cetăţenilor de toate naţionalităţile ai României, statul român trebuie să se implice.
Cer guvernelor şi statului român să se amestece în treburile interne ale României! Dacă aşa ceva putem ajunge să cerem. Căci statul român nu se amestecă în propriile treburi interne.
Răspunde preşedintele, iarăşi corect, că Budapesta să-şi vadă de treabă. Bun, dar, acum, face Budapesta acest gest prima oară? Nu vine preşedintele Ungariei toată ziua, bună ziua pe aici, nu vine şeful opoziţiei din Ungaria, cum îl cheamă, Orban şi mai nu ştiu cum, prin Ardeal şi incită? Nu vine doamna Marki şi incită? Cetăţenii români de naţionalitate maghiară sunt nişte oameni adevăraţi, care nu au primit în plin această boală a separatismului, pe care le-o tot împinge în nări această echipă de demolatori. Secuii nu s-au dus să facă sărbătoare la Sfântu Gheorghe, când au fost aşteptaţi cu sutele şi s-au dus 87 de oameni. Este spre cinstea lor, dar cât durează această răbdare?
Şi statul român trebuie, într-adevăr, să se implice şi în rezolvarea problemelor economice din zonă. Este nedrept să existe în România, cum spunea corect senatorul Dîncu, să existe în România zone profund defavorizate şi pe care, pentru că sunt defavorizate, parcă dorim să le mai defavorizăm o dată, să nu ne pierdem năravul. Nu este bine. Trebuie să constatăm că oamenii sunt tot mai pragmatici şi că ţara lor este acolo unde le este lor bine. Eu nu sunt de această părere, dar nici nu pot să fiu un crainic împotriva ei. Aşa este construită fiinţa umană.
În ceea ce priveşte problema autonomiilor, ele dacă sunt, cum bine s-a spus, dacă sunt bazate pe principii europene sunt sănătoase, dar vine europarlamentarul României Tokes Laszlo şi spune că este o isterie a Guvernului României, să respingă soluţia de independenţă Kosovo. Este posibil aşa ceva, ca un europarlamentar al unei ţări să susţină cu voce tare această aberaţie? Să jignească astfel România?!
Colegul Vadim vorbea aici despre un fapt, la care aş fi vrut să ajung pentru că era un joc de cuvinte sănătos. Eu nu am nimic nici cu persoana care ar putea fi cuprinsă în acest joc de cuvinte, dar este un fel de udremerizare pe care o suportăm în perioada aceasta.
Sigur, dacă Guvernul român s-ar implica în problemele interne şi ar face dreptate… (Discuţii în sală.)
Doamnă preşedinte,
Vă rog să-i rugaţi pe domnii care stau în picioare să se aşeze, să nu obosească.
Doamna Norica Nicolai:
Îi rog pe colegii noştri, transmiţându-le rugămintea domnului senator Adrian Păunescu, să nu obosească stând în picioare.
Vă rog, domnule senator, aveţi cuvântul.

Domnul Adrian Păunescu:
Staţi jos şi ascultaţi, că poate vă trebuie!
Mă deranjează chestiunea asta cu trăncăneala. Eu nu o folosesc împotriva nimănui.
Ziceam că Guvernul României are datoria să rezolve problemele interne, cu atât mai mare urgenţă cu cât apăsările exterioare şi apăsările unor forţe dinăuntru sunt mai grave.
Nu ne mai putem juca de-a politica, nu ne mai putem ambala în frivolitatea care, din păcate, domină scena noastră politică. Efectul Atlantinda asupra liderilor contemporani ar trebui să înceteze. E un banc cu unul care îşi parca maşina şi altul îi spunea: „Mai la stânga, mai la dreapta, mai… mai…” Şi, după ce acesta a lovit maşina, celălalt de-afară a exclamat: „Dă-te jos şi vezi ce-ai făcut!”
Pe noi ne-au ajutat să parcăm maşina unii dintre cei care stăteau afară şi acum, când se loveşte maşina, sigur că ei spun: „Uite ce-aţi făcut!”
Trebuie să începem, totuşi şi un turnir al regăsirii noastre, nu ne putem ridica de la pământ dacă vom fi doar la bătaia vânturilor şi ne vom însuşi psihologia de punte. E bun şi acest rol de punte, dar cel mai bun rol ar fi acela de ţară de sine stătătoare, într-o Europă căreia îi aparţine, căreia îi dăruieşte vocaţiile sale şi căreia îi cere sprijinul în toate bătăliile pe care le are de dat.
Iată, se invocă iarăşi drepturi colective, se invocă iarăşi nevoia de separare şi, în vremea aceasta, Guvernul de la Bucureşti vine cu această demenţă cu taxele. Să vă reamintesc faptul că în 2003, de la acest microfon am protestat printr-un text - printr-o luare de cuvânt şi printr-un poem - la adresa măsurilor pe care partidul meu le luase în chestiunea impozitului. Fac parte dintr-un partid, însă care este fatalmente, prin doctrina sa, obligat să redistribuie ceea ce ia de la cei care au foarte mult, deci e obligat la taxe şi impozite.
Şi, totuşi, am protestat împotriva acelui exces. Vorbeam atunci de impozitul pe impozit şi spuneam că lucrurile stau aşa: „Impozit pe impozit, negreşit/ Impozit pe un deget care-arată/ Impozit pe o muchie de cuţit/ Impozit pe eclipsă şi pe roată/Trăim fără-ndoială timpuri mari, deşi mai nimerim şi epoci laxe / Şi suntem perceptori şi cămătari / Istorici prin impozite şi taxe/ Comună primitivă în delir…/ – ziceam, culmea, în 20 februarie 2003 – „Ce-n plus valoare zilnic se preface/ Pe amintiri avem să punem bir şi crud impozit pe război şi pace/ Să se-nmulţească taxele mereu/ Aşa cum cinic, hotărăsc mai marii, /Să punem taxă şi pe Dumnezeu,/ Spre a avea şi demonii salarii”.
Nu pot să nu protestez împotriva aberaţiei cu „taxele pe toate”, spuneam atunci „Impozit pe impozit”, dar iată, sugerez Guvernului taxe pe: respiraţie, pe expectoraţie, pe ventilaţie, pe inhalaţie, pe alegaţie şi pe negaţie. Impozite pe: sforăit, pe ecou, pe vâjâit, pe mersul pe jos şi pe lăcrimare. Accize pe noroi, pe strânsul din dinţi, pe creşterea unghiilor, pe clipitul din ochi, pe mărimea gulerului şi pe consumul de lumini din bombeele bocancilor. Biruri pe: distanţa dintre bărbat şi nevastă, pe părul des şi pe cel rar, pe telefonul care sună ocupat, pe uitare şi pe conjugarea verbelor.
În genere, nicio activitate nu mai trebuie lăsată netaxată. Dar nu trebuie lăsată neimpozitată, nici lipsa de activitate! Omul trebuie considerat o piesă rară a naturii/ Deci, trebuie tratat ca o acciză.”
Şi versurile de rigoare: „La luptă împotriva tuturora/Într-un neomenesc război promiscuu,/ Trăiască lanţul ce ne intră-n oase/ Trăiască Taxa, Jaful, Moartea, Fiscul!” (Aplauze puternice)

DIN NOU, RĂSPUNSURI ŞI TEXTE NOI

Bibliotecaru

Teribil de frumoasă şi de tristă metafora cu „stăpâni pe un băţ înfipt în 2 metri pe un metru. Mai mult în adâncime.” În ce mă priveşte, am atras atenţia de ani şi ani asupra pericolelor revizioniste, de tip Kosovo sau de tip Transnistria. Vă rog, parcurgeţi câteva fragmente din mai vechile şi mai noile mele intervenţii din Senatul României.

REGURGITĂRI ALE FEUDALISMULUI DE PUTREFACŢIE
Declaraţia politică a senatorului PSD Adrian Păunescu, în Plenul Senatului, din 18 februarie 2008

Domnilor colegi, rareori mi-a fost atât de amar sufletul ca în această zi în care sunt obligat să fac proiectul unui necrolog şi anume necrologul încrederii şi al democraţiei planetare. Se vede treaba că şi pentru comunităţile mici şi pentru ţări, şi pentru planetă, regula necesităţii de a exista opoziţie se confirmă. Nimeni nu poate conduce fără ca să i se opună credibil, altcineva. Şi la nivel planetar existenţa unui partid unic şi a unei voci unice se îneacă în propria suficienţă.
Din păcate, şi acum ca şi în timpul, şi după al doilea război mondial, situaţia din estul Europei este privită globalist, este privită nenuanţat, este privită de la o prea mare înălţime şi uneori cu o prea mare aroganţă. Cei care s-au zbătut aici pentru libertate, cei care s-au chinuit pentru libertate, cei care au murit pentru libertate şi democraţie, ar avea o mare surpriză să vadă documentele, care circulau între cancelariile Marilor Puteri Occidentale şi ambasadorii acestor puteri şi să constate că toată lupta de dezrobire de sub sovietici a luptătorilor români pentru mai bine nu era încurajată. Dimpotrivă cu un cinism incredibil se vorbeşte în acele documente despre nevoia de a se respecta rezultatul războiului.
România a avut acea neşansă istorică de a fi aruncată sub cizma ocupantului sovietic şi de a i se reproşa, după patru zeci de ani, ce a căutat sub cizma ocupantului sovietic. Asta mi se pare una din probele de cinism pe care am putea să reconstruim o şcoală a cinismului. Ei bine, în situaţia, aici în estul Europei, cu deschidere largă spre sudul Europei, constatăm că o nouă problemă gravă şi primejdioasă pentru noi toţi, şi pentru alte ţări, din Europa şi din lume, este reînviată. Problema Kosovo nu este o simplă chestiune geografică. Ea este, aşa cum mi-am permis să atrag atenţia în acest Senat, de multe ori, de foarte multe ori, obositor de des, o problemă de mare rezonanţă şi un precedent foarte, foarte periculos. Eu ştiu legea celor mari, conform căreia pentru a putea conduce trebuie să ai de condus unităţi cât mai mici. Eu ştiu că lucrurile acestea au circulat şi în veacul XX, dar nu-mi închipuiam că se va ajunge la o politică făţişă de încurajare a spargerii ţărilor.
Ei bine, aici, în acest Senat, mi-am permis în mai multe ocazii să semnalez pericolul despre care vorbim acum, şi nu ne putem stăpâni neliniştea, să semnalez cu deosebire asemănările dintre elementele pregătitoare ale situaţiei Kosovo şi elementele de destabilizare a situaţiei din Ardeal.
Iată ce îmi permiteam să spun şi vă readuc în memorie faptele:
"Una dintre cele mai mârşave acţiuni de pregătire a unui gest de separatism este purificarea etnică, eliminarea prin toate mijloacele, inclusiv prin teroare şi prin referire la drepturile minorităţilor naţionale a celorlalţi din zonă. Se creează o nouă majoritate, prin eliminarea celor care o stricau prin prezenţa lor. Şi, în faţa acestei situaţii, statul român nu reacţionează.
Aşa s-a întâmplat în Kosovo, aşa s-a întâmplat în Harghita şi Covasna!”
În proiectul Legii minorităţilor naţionale, împotriva căreia am fost, chiar cu succes, se încearcă acreditarea tezei că dreptul firesc al unui cetăţean român – şi european, fatalmente – de a locui oriunde crede el că trebuie să locuiască pe teritoriul României ar fi un abuz dacă s-ar petrece în teritoriile locuite majoritar de minoritari.
Tot către separatism tinde şi fetişizarea monolingvismului minorităţii devenite majoritate, prin îndepărtarea sistematică a minorităţilor şi a copiilor minorităţilor, de limba oficială a statului român.
Slăbiciuni ale noastre, ale tuturor au lăsat să treacă şi în Constituţie prevederi aberante cu privire la justiţie şi la administraţie, nu în sensul că nu este normal să existe acces liber la limba şi cultura maternă, ci în sensul că prin renunţarea la traducerea în limba română a ceea ce se întâmplă într-un tribunal sau într-o instituţie publică, se încurajează enclavizarea acelui teritoriu şi separatismul de fond.
O altă diversiune este falsa descentralizare. Urmăriţi, vă rog, ceea ce se întâmplă la noi în ultimii ani şi puneţi în paralel ce s-a întâmplat în Kosovo, această falsă descentralizare, această creare de Parlament propriu, de Guvern propriu, de autoguvernare proprie, armată – acestea sunt doar încercări – poliţie şi justiţie proprie, exclusiv într-o enclavizare aberantă. Autonomii neeuropene pe criterii etnice şi care consfinţesc drepturi colective.
De altfel, ne aflăm în faţa unei premiere. În niciun document al Europei nu este prevăzut dreptul colectiv, dreptul – cum să spun? – de grup. Sunt prevăzute drepturi individuale. Nu se vorbeşte despre minorităţi, ci despre persoane aparţinând minorităţilor naţionale.
Ce s-a întâmplat în ultima perioadă în Kosovo şi ceea ce s-a încercat să se întâm