UMANITATE SUB ESCORTĂ

Suntem umanitatea sub escortă,
Mărşăluim îngenunchiaţi sub cer
Şi, vai, pământul nu ne mai suportă
Şi ne înghite, ospitalier.

Se crapă-n două piatra canibală,
Ca să mănânce oameni vii, la prânz,
Şi, sub cumplita cerului rafală,
Oceanele au izbucnit în plâns.

Şi între timp ne-ntemeiem pe ură,
Ne urmărim, ca să ne facem rău,
Venin universal în stare pură
Şi fiecare cu aportul său.

Clădim civilizaţii arogante,
Ca semn că nu ne pasă de nimic,
Şi brusc vulcanii o pornesc pe pante
Şi orice lider redevine mic.

Ceva se-ntâmplă şi-n afara noastră
Cum se întâmplă şi în noi, curent,
Şi sar civilizaţii pe fereastră,
Pe când se sparge Ţara-Continent.

Nimic din tot ce e n-o să rămână,
Computere, maşini şi sateliţi,
Într-o secundă totul e ţărână
Care-şi resoarbe îngerii striviţi.

Se prăbuşeşte ultimul orgoliu,
Averea nu mai are nici un rost,
Când milioane de chinezi în doliu
Se reculeg, plângând, pentru ce-a fost.

Aceasta e o lume nebunească,
Pe care noi n-o mai putem salva,
Menită şi să scadă şi să crească,
Purtând principiul răstignirii-n ea.

Pe-aici, prin valea noastră fără milă,
Progresul se plăteşte prin regres
Şi vanitatea se transformă-n milă,
Ne naştem des ca să murim mai des.

Şi ca într-o demonică risipă,
Cu bine şi cu rău, în terci egal,
Pământul ne înghite într-o clipă
Şi, iată, ce e mal devine val.

Se anulează ură şi iubire,
Culorile se prăbuşesc în iad,
Şi, brusc, maternităţi şi cimitire
În gropniţe necunoscute cad.

Suntem umanitatea condamnată
Să-ndure cald şi rece, fel de fel,
Vin cu dobândă notele de plată
Şi nu mai sunt instanţe de apel.

Ce lume, ca o tragică amantă,
Asasinată de instanţe reci,
Şi amintirea ei halucinantă
Din creier ni se stinge pentru veci.

Cândva, vreun greier dacă o să poată,
Va mai cânta peste pustiu, cri-cri,
Despre o lume care-a fost odată,
O, biata noastră lume scufundată,
O lume care nu mai poate fi.


Adrian Păunescu 19 mai 2008

ROMÂNI PRIN EUROPA

Pe această uşă,
Astfel scriu stăpânii:
Interzis să intre
Câinii şi românii.

Umblăm prin Europa ca bezmetici,
N-avem de lucru, n-avem bani de pâine,
În vremurile când nu mai contează
Deosebirea dintre om şi câine.

Acesta e şi continentul nostru,
Plutim incestuos din ţară-n ţară,
Copiii-nvaţă multilingv, cerşitul,
Cum pot şi omorî şi să şi moară.

Şi nimeni nu ne mai întinde mâna,
Decât cu viclenia jucăuşă,
De-a ne o prinde şi de-a o închide,
Cu minimum de riscuri, în cătuşă.

Noi suntem infractorii de serviciu
Ai Europei, care stă la pândă,
Aşa cum e cu alţii iertătoare
Ea ca pe sclavi încearcă să ne vândă.

Părinţii şi copiii mor, prin ţară,
Şi noi de noi ne-străinăm cu toţii,
Purtând pe umerii trudiţi şi gârbovi
Cămaşa rece a străinătăţii.

În plină degradare, zi şi noapte,
Invidia şi dorul ne apasă,
Ne lenevim, ne pervertim, ne ducem,
Că n-avem loc şi rost la noi acasă.

Umblăm prin Europa fără ţintă,
Ca nişte zilieri, de azi pe mâine,
Furăm şi siluim, mai şi ucidem,
Români la rangul dintre romi şi câine.

15 mai 2008 Adrian Păunescu

MAI MERITĂ SĂ TRĂIM

În această primăvară tulbure, cu atâtea dezastre şi umilinţe, omul de spirit care este Dan Voiculescu, a reuşit să ducă la un prim bun sfârşit iniţiativa sa de a acorda un mare premiu românilor de vârf. Au fost nominalizaţi câţiva artişti, oameni de ştiinţă, oameni publici, Tudor Gheorghe, Grigore Leşe, primarul Johannis şi inventatorul Justin Capră. Hotărârea a fost luată de către o comisie obiectivă, condusă de preşedintele Academiei, Ionel Haiduc. În prima sa ediţie, premiul – 3 miliarde de lei vechi – a revenit inventatorului Justin Capră. Am aflat câte ceva despre reuniunea în cauză, de la Grigore Leşe, care a avut nobleţea şi tăria să îmi spună că, într-adevăr, la Justin Capră trebuia să meargă marele premiu.
Am urmărit ulterior câteva secvenţe de la sărbătoare. Am revăzut pe Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Regele Mihai, Călin Popescu Tăriceanu, Viorel Păunescu, bucurându-se alături de îndrăzneţul generator al premiului, prof. univ. Dan Voiculescu. Am fost, desigur, rănit, că nici în calitatea mea durabilă de scriitor şi ziarist, nici în calitatea momentană, de preşedinte al Comisiei pentru cultură din Senat, nu am fost invitat la această sărbătoare. Erau câteva zeci de considerente pentru care nu se cuvenea să fiu uitat. Ultimul dintre ele e cel mai flagrant.
Între multele bătălii pe care le-am dus, în cei 12 ani, cât am condus revista „Flacăra”, la loc de cinste a fost cea privitoare la inventatorul Justin Capră. Ştiu că, în vremuri grăbite, tulburi, din nou tulburi, trecutul aproape că nu mai contează. Mă uitam la unii dintre cei pe care momentul de triumf al lui Justin Capră i-a găsit pregătiţi să surâdă şi să comenteze. Le e relativ uşor să intre în această dramaturgie, la a cărei parte de confruntare şi risc n-au participat. Când eu şi colegii mei de la „Flacăra” ne băteam pentru gândire originală românească, invocându-l în sprijin pe însuşi Nicolae Ceauşescu, care ceruse, la un moment dat, un spor de gândire originală, cugetătorii inspiraţi de astăzi îşi vedeau de cu totul alte treburi şi, eventual, mai şi râdeau batjocoritor, arătându-ne cu degetul pe noi, cei cutreieraţi de frenezia riscului, în bătălia pentru nou.
Fireşte, nu-mi închipui că ar fi posibilă o recompensare onestă a luptelor mele de atunci. Dar nici neglijarea eforturilor pe care le-am făcut, fără nicio acoperire, afară de buna-credinţă, nu e o soluţie echitabilă. Fireşte că mi-e drag Ion Iliescu, mă bucur ori de câte ori îl văd între oameni care-l respectă şi-l onorează. Dar de numeroşii Justini Capră ai istoriei predecembriste m-am ocupat eu. Nici Emil Constantinescu nu-mi mai e antipatic, observ schimbări pozitive în gândirea şi exprimarea sa. De ce n-a acţionat nimeni, în afară de Octavian Paler, Ion Mânzatu şi Alexandru Mironov, pentru eliberarea inventatorilor şi descoperitorilor de sub teroarea birocraţiei şi cenzurii?
L-am sunat pe Capră, imediat după ce am aflat. Ne mai văzusem acum vreo două luni la Boldeşti – Scăieni, în cârciumioara omului extraordinar care este Horia Oţoi. Aud că inventatorul ar avea 80 de ani. Nu-mi vine să cred. Oricum, La mulţi ani! M-am bucurat, în scurtul nostru dialog de dimineaţă, că reporterul revistei noastre, Alex Dumitriu, va fi bine primit în această după-amiază de miercuri, pentru a-l contacta, ca să-i dedicăm omului de puternică gândire originală un spaţiu semnificativ în numărul de azi al revistei: „O zi din viaţa lui Justin Capră”. M-au cuprins amintirile. M-au încercat lacrimile.
M-au chemat speranţele. Prea mulţi oameni de valoare au murit în ultimii ani ca să nu fiu îngrijorat şi abătut. Dar dacă un mecanism, pus în mişcare de neliniştitul şi încăpăţânatul intelectual, care e Dan Voiculescu, ajunge să ofere unui om de calitate excepţională, cum e Justin Capră, un mare premiu, mai mare decât toate premiile existente în România de azi, înseamnă că mai avem dreptul la fericire şi că n-am murit de tot. Neglijat încă o dată, sfidat încă o dată, am puterea să trec peste rănile personale şi să le propun contemporanilor o soluţie simplă şi radicală: să ne bucurăm.

VIERMELE KAGHEBISTO-SECURIST

Un timp n-am băgat în seamă faptul – de tot ciudat – că un securist de la Bucureşti s-a refugiat la Chişinău, ca să-şi poată da, vorba cântecului, aroma pe faţă: kaghebist ireversibil. Nu un kaghebist oarecare, nu doar un funcţionar al întunericului pânditoriu, ci un vierme de kaghebist, un vierme de securist, un vierme de vierme. Care e, pe scurt, situaţia acestui făt al zoologiei inferioare? Cum e posibil ca, într-o perioadă istorică, în care au căzut atâtea zăvoare, acest vierme să se ataşeze zăvorului de tip Voronin? Existenţa lui, în formă de flegmă versatilă, nu ne-ar deranja, dacă reangajatul kaghebist, dacă putoarea care încearcă să-l cloneze pe Beria, nu s-ar ocupa, cu o dementă sârguinţă, de cauza românească.
Pripăşit în sistemul gastrointestinal al bolşevismului de tip cioară vopsită (Voronin chiar asta înseamnă, corb!), animalul monocelular şi-a găsit vocaţia, intrând în slujba odioasei restauraţii staliniste de la Chişinău. Polcovnicului stacojiu îi place viermele. Polcovnicul imperiului ţarist se prăpădeşte de fericire, când viermele kaghebist îi mai îndeplineşte câte-o dorinţă, mai sare la beregata câte unui român. Şi nu sunt puţini cei care poartă la beregăţi semne ale sârguinciosului belitor de oameni.
M-am ocupat, nu de mult, într-o declaraţie politică a mea, făcută de la tribuna Senatului României, de crima pe care-o săvârşeşte regimul ciorii vopsite, prin aceşti viermi kaghebişti din alte existenţe de tip giardia sau de tip limbric, împotriva valorilor româneşti din aşa-zisa Republică Moldova şi din România de dincoace de Prut. Îl revăzusem pe Grigore Vieru, aproape prăbuşit, de tot ce i se-ntâmplă în acea parte de ţară în care s-a născut şi căreia i-a adus gloria şi am reuşit să aflu ce face acest conţăitor de profesie, ca să compromită, să asasineze elitele doritoare de adevăr şi dreptate, de dincolo de Prut.
Prietenii mei, scriitori basarabeni, cu care am comentat această anomalie a istoriei, ca un român de la Bucureşti să trădeze România, în Chişinăul bolşevizat, pentru slugile imperiului de ocupaţie, semnalau, cu stupoare, ospitalitatea pe care i-o oferă publicaţia „Moldova suverană”, oficiosul partidului comuniştilor, acestei scursuri blenoragice. Se vede treaba că voroninii au nevoie de criminali profesionişti, în disperarea lor de a constata că istoria merge în altă direcţie şi că amatorii lor nu sunt nici măcar la înălţimea celorlalţi profesionişti ai terorii şi crimei, de la Tiraspol, unde Antifeev lucrează, nu glumă.
Ce monstruozitate! Ce josnicie! Ce noroi de gubernie desprimăvărată! Să fii tu securist român, să nu plăteşti pentru niciuna dintre nenorocirile pe care le-ai produs, să iei calea Basarabiei crucificate şi, acolo, să te pui în slujba puţinelor dar nemiloaselor forţe antiromâneşti, ca să obţii o casă şi câteva zeci de arginţi, plus un fel de celebritate odioasă, plus sila generală, astea toate contrazic flagrant şi cinic orice evoluţie istorică.
Oameni care au coborât din maimuţă s-au mai văzut, deşi mărturiile lipsesc, dar oameni care să se gudure de bucuria restauraţiei şi să sară înapoi în maimuţă, nu numai că nu s-au văzut, dar nici nu se vor mai vedea. Conţiu, viermele securisto-kaghebist, a sărit înapoi în maimuţa din care tocmai părea că ar fi coborât. Prestaţia lui, în această uzină producătoare de infecţie, care e oficiosul bolşevic de la Chişinău, reprezintă, cu o perversă strălucire, performanţa cea mai de jos a securităţii române şi a condiţiei de român, în general. Sunt stupefiaţi oamenii de o minimă condiţie ai Basarabiei că a venit de la Bucureşti un asemenea monstruos vierme, să atace şi să compromită, să distrugă dorul de România întreagă al celor mai pătimiţi dintre români, care au fost şi sunt basarabenii.
Am fost şi rămân un apologet al desfiinţării pedepsei capitale, dar, în cazuri cum e acesta, în care trădarea de ţară capătă aspecte patologice, nemernicul tresăltând de voioşie că pătează istoria, că învinovăţeşte conştiinţele curate şi că amână sorocul fericit, parcă mi-ar fi dor de o judecată cinstită, de o condamnare la pedeapsa meritată a acestui vierme bălos, care, oricâte nenorociri punctuale ar produce atacând valorile româneşti, nu-şi poate depăşi performanţa supremă, aceea de a le demonstra basarabenilor, prin chiar fiinţa lui de nevertebrată, că ei nu trebuie să idilizeze, că nu trebuie să-şi facă iluzii, că trebuie să fie lucizi: există şi la Bucureşti crescătorii de viermi! Conţiu ar trebui condamnat la scufundare definitivă în produsul fecaloid al minţii lui bolnave, de trădător târâtor.

PARADOXAL, SUNT PREZENŢI BLAGA ŞI ORBAN, LIPSEŞTE DIACONESCU

Când apropii prea un mult un text de ochi, rişti să nu-l mai vezi clar. Când eşti prea aproape de un om, rişti să nu-l mai vezi clar. O situaţie recentă m-a obligat să gândesc din nou în acest fel. Despre ce e vorba. În această perioadă tensionat-electorală, fiecare spaţiu publicistic devine important. Nici revista noastră nu a fost ocolită de această şansă. Cei doi candidaţi ai celor două partide de dreapta ale momentului, Vasile Blaga (PDL) şi Ludovic Orban (PNL) şi-au rezervat, pentru ultimele două săptămâni electorale, câte o pagină în „Flacăra lui Adrian Păunescu”. Un necunoscător al contextului politic românesc s-ar putea să aibă un şoc, dând cu ochii de aceşti doi lideri politici ai dreptei româneşti, în săptămânalul unui om de stânga. Dar surprinderea ar putea fi numai a celor neintroduşi în atmosfera reală din această ţară. Este un dat al ei (şi nu din totdeauna!) posibilitatea acestei comunicări. După opinia mea, împrejurarea este şi un semn de progres, în raport cu ura, care electriza, în anii trecuţi, relaţiile dintre membri unor formaţiuni politice diferite. Duşmănia a cedat, în unele ocazii, locul adversităţii încurajatoare.
Dar, în această neaşteptată colaborare, în care nici unul, dintre cei vizaţi, nu cedează nimic din poziţia sa, este şi o dovadă de inteligentă practică, de care se învrednicesc Vasile Blaga şi Ludovic Orban. Numai şahiştii amatori nu ţin seama de realitatea, conform căreia fiecare pion, deci fiecare vot, contează, la finalul partidei. E de neglijat un electorat de câteva mii de oameni, cât înseamnă corpul de cititori flăcărişti, mai cu seamă că, nefiind foarte mulţi, ei sunt totuşi foarte devotaţi şi foarte buni căuzaşi?
Dar dacă liderii dreptei, care se află în competiţie, pentru Primăria Capitalei, s-au depăşit pe ei înşişi, interesaţi de fiecare vot posibil, în mod curios, stupefiant pentru mine, semnificativ pentru felul stângii de a trata uneori lucrurile, candidatul PSD, intelectualul subţire care e Cristian Diaconescu, nu e prezent, cu un material publicitar minim , în această săptămână, în revista noastră, deşi discutasem la telefon şi căzusem de acord, în principiu, că nu i-ar face nici un rău această prezenţă. Poate că sunt zile complicate pentru colegul şi prietenul nostru. Poate că dumnealui consideră prioritară prezenţa la radio, la televiziune, în ziare, nu într-un săptămânal de stânga.
Îi doresc tot binele social democratului bucureştean şi tuturor social democraţilor oneşti şi constructivi, la a căror stare de spirit sunt eu însumi parte. Dar mă tem că năravul de a nu vedea un la o valoare, tocmai pentru că îţi e foarte apropiat, repetă ciudăţenia că apropierea unui text de ochi îl face aproape de necitit.
Fireşte, ca director al revistei, puteam să n-am această deschidere, de a găzdui, în paginile ei, adversari politici. Dar eu sunt, nu un politician (în primul rând) ci un om al ţării mele. Eu nu dezvolt duşmănii, ci doar, maximum, adversităţi. Cunosc înţelesul profund al noţiunii de empatie. Cred în ideea de competiţie loială. Şi n-aş vrea să ajung la concluzia că, pentru a mă bucura de o apreciere meritată, din partea colegilor mei de mişcare politică, ar trebui să mă depărtez de ei. Semnalez, însă, paradoxul ca, fără ca eu să fi dorit această absenţă, dimpotrivă, din „Flacăra” mea lipseşte tocmai social democratul, în vreme ce liberalul şi democrat-liberalul nu au ezitat să fie prezenţi. Peste toate, în aceste clipe, o singură şi unificatoare rugă: Doamne, ocroteşte-i pe români!

RĂSPUNSURI

Anonim

Nu am afirmat niciodată că măcar unul dintre cei ce mă contestă e imbecil. Îmi atribuiţi ceva ce nu gândesc. Păcat!

Carmen

Aşa e: bogăţia noastră o reprezintă prietenii. Dar adversarii nu trebuie transformaţi în duşmani. Şi aşa e scurtă piesa în care jucăm.

Anonim

Fratele Grigore Vieru e bolnav şi aşteaptă să revină la Bucureşti, pentru a primi un nou stent. Doamne-ajută!

Bibliotecaru

Ne trebuie tuturor Învierea. Prohod avem din belşug.

Mihnea Stoica

Există şi destul viitor, dacă rămânem buni. Lupta nue e vinovată, cât e de vinovată transformarea ei în prăpăd.

Savin Badea

Frumoase, muzicale versuri! Khayam e parcă un contemporan înţelept.

Constantin Ioan BRINCUS

Pe mama o chema Florica. Pe mormântul ei din Bragadiru parcă numele ei i-a răsărit pe mormânt.

Savin Badea

Dragă Savin Badea, sunt incredibil de frumoase toate aceste variante ale poeziei lui Esenin. Există şi alte traduceri basarabene, la fel de frumoase. Dar frumoasă e şi varianta Zaharia Stancu.

Mihnea Stoica

Mulţumesc pentru atitudinea dv., d-le Mihnea Stoica!

Gabriela Marieta Secu

Ca de obicei, cele scrise de dv., Gabriela sunt de reţinut.

Cvasiliu

Superb! Merită să scrieţi mai mult.

Bibliotecaru

Da, iubirea! Totuşi iubirea.

Bibliotecaru

Dumnezeu s-o odihnească!

Costi

Nici eu nu ştiu cine e autorul. Dar e bine că ea circulă.

Vicvas

Cereţi revista, e imposibil să ne blocheze chiar toate instituţiile de difuzare.

Savin Badea

Nu mă pot angaja, deocamdată, la o asemenea operă laborioasă. Dar să mai vedem!

Hippiepittis

Nu vă creaţi decepţii acolo unde nu v-am făcut promisiuni. Eu nu reacţionez neapărat la zile onomastice. Nu-nţeleg în ce greşeală a „materialului” am căzut. Dar, oricum, mulţumesc de grijă.

Alexandra

De 40 de ani mi se tot repară telefonul şi tot nu e sănătos.

Savin Badea

Savin, câtă forţă de muncă ai dumneata! Noroc şi împlinire

Anonim

Într-adevăr, contează puterea de a ne bucura.

Ciprian Blidaru

Te promovez şi în „Flacăra lui A.P.”, Ciprian Blidaru. Conectează-te la viaţa reală şi transcrie-o cu credinţă

Lupul alb

Memorabilă retragerea printre ruinelel dacice. Probabil că oasele noastre sunt construite din ele.

Bibliotecaru

A murit un mare poet. Dumnezeu e înconjurat de şi mai multă poezie.

Anonim

Catedrala din Tudor e şi casa mea.

Anonim

Tuturor urărilor – urări pe măsură!

Cristian Vasiliu

Talent poetic real.

Gabriela

Gabriela, aştept articolele dumitale în „Fl.A.P.”. Scrii convingător.

Anonim

Imposibila noastră unitate!

Bibliotecaru

Mi-a fost imposibil să nu răspund unui şir lung şi, deseori, nedrept de atacuri.

Urasilagara

Dacă m-aş fi lepădat de cele scrise când puterea era cea care era, aţi putea conchide aşa de simplu şi nedrept. Nu vă grăbiţi să etichetaţi! Şi asta mai ales că nu ştiţi partea critică a scrisului meu antedecembrist.

Vă ofer o poemă

CONTRASELECŢIA
(Descântec de piază-rea)

Nici n-am vorbit de-ajuns
Despre spaţiul de negură, despre surplusul de obscuritate,
Despre daraua mereu mai mare decât ocaua,
Despre haosul mereu mai agresiv,
Mereu mai expresiv decât disciplina,
Despre soldaţii-recruţi care vin
Să dea ordine generalilor răniţi,
Despre pacea ajunsă gazetă de perete
Lângă uşa capitonată a neguţătorului de războaie,
Despre cultivatorii de neghină
Care susţin înverşunate campanii
Împotriva acelora care lasă
Grâul să invadeze neghina,
Despre pedeapsa de a fi deştept
Şi despre şansa de a fi mediocru,
Despre corupţia care dă leafă
Tribunalelor cinstei,
Despre iepurii care fac dosare
De pensionare tigrilor,
Despre Dumnezeu
În a cărui inimă şade-n gazdă
Un demon de rând.

Nici n-am apucat să vorbim
Despre pericolul Contraselecţiei,
Despre cea mai periculoasă Contraselecţie,
Despre noua Spartă
Care şi-i omoară pe cei puternici,
Încurajându-i pe cei nedotaţi,
Pe cei slabi, laşi, leneşi, imorali.
Nici n-am apucat să vorbim
Cum se cuvenea
Despre crima de a se pierde
Tot ce părea să facă bine lumii,
Despre formalismul feroce,
Despre tandreţea pusă la zid,
Despre teama de a fi intelectual.
Nici n-am apucat să vorbim
Cât de cât
Despre dârdâitul de groază al bibliotecilor
Surprinse în plină gândire.

Nici n-am apucat să spunem
Că nu, nu se poate aşa,
Că nu, nu e bine aşa,
Că Sparta aceasta a Contraselecţiei
Ne va costa şiruri întregi de netrebnici,
Clănţănind mâine de foame ei înşişi,
După ce au provocat foamea prin nepricepere,
Că Sparta aceasta a Contraselecţiei
Va însemna un dezastru
Pentru visul de bine
Al bietei noastre Cetăţi,
Că într-o lume în care cei buni,
În care cei merituoşi,
În care cei vrednici
Sunt la locurile lor,
Şi ceilalţi
- toţi ceilalţi -
Trăiesc bine.

Nici n-am apucat să deschidem
Întristatele noastre guri
Şi avu loc sărbătoarea cea mare
A Contraselecţiei.

Avură loc funeraliile
Inteligenţei.
Avură loc dansuri şi chiote,
Impudice salturi colective
În cinstea victoriei
Ologilor contra celor cu două picioare,
În cinstea victoriei
Ciungilor contra celor cu două mâini,
În cinstea victoriei
Celor fără gânduri contra celor ce gândesc,
În cinstea victoriei
Celor ce nu muncesc contra celor ce muncesc.

Doamne al Cetăţii noastre,
Ia aminte,
Doamne al tuturor,
Nu ne da pe mâna
Celor fără minte,
Fără inimă,
Fără mâini.

Ei nu sunt ologi din războaie,
Ei sunt ologi din lenea de-a umbla,
Li s-au uscat picioarele
De neîntrebuinţare.

Ei nu sunt ciungi din lupte,
Ei sunt ciungi
Că n-au pus mâna pe unelte
De la naştere,
Li s-au uscat braţele
De nemângâiere,
Au prins sfoiag la subţiori.

Ei miros din cap până-n picioare
A dosar,
A dosar prăfuit,
A năduşeală de funcţionar tembel
Care se spală după pensie,
Eu n-au mâini şi picioare
Pentru că n-au muncit niciodată.
Eu au buze,
Ei au buze
Ca nişte pături de păr de cal.

Ei au limbi urâte
Ca nişte cruci de zgârci de porc,
Ei au salivă colorată
De-atâtea steaguri câte-au supt
În somn, ca pruncii,
Ei n-au nimic decât ură,
Ură şi poftă de răzbunare.

Doamne, fii cu noi
În această noapte a Contraselecţiei
Şi salvează-ne de ei!

Nici n-am apucat să ne plângem
De primele excese
Şi iată excese şi mai mari!
Nici n-am apucat să formulăm
Cererile noastre minimale
Şi, iată, nu mai avem nici un drept.
Iată în paturile noastre
Pruncii lor, pruncii pruncilor lor,
Gemete şi clei căzut din urechile
Acestor prunci fără nimic omenesc.

Nici n-am terminat discuţiile democratice
În parlamentele noastre ridicole
Şi scaunele din clădirea parlamentului au fost luate
Şi-au fost aruncate în birturi ordinare
Să fie locuri destule pentru invitaţii
La Marea Sărbătoare
A Contraselecţiei.

Doamne, ce faci cu noi?
Doamne, apără Sparta!

Iată - Contraselecţia!
Iată - sporul negurii!

Viermii de mătase produc
Mătase neagră,
Trandafirii roşii
Produc trandafiri negri,
Laptele vacilor din Sparta
Va fi negru!

Un soare inflamat se urcă
Deasupra turnurilor noastre negre
Şi imbecilii arcaşi îl îndoliază
Sub negre săgeţi.

Şi mai la nord, vai, mai la nord,
Ca printr-un trist bandaj de doliu,
A început să ningă negru.

Pe ziduri - mari afişe stau şi-anunţă
Pedepsele ce se vor da
Pentru infracţiunea de-a gândi.

Şi nici n-am apucat să ne mirăm deloc,
Să protestăm cu energia
Prea vinovată a tandreţei noastre,
Cu scrupuloasa noastră
Aplecare democratică
Şi cu criminala capacitate de a
Înţelege şi explica totul.
Nici n-am avut răgazul să promitem
Că ne vom supăra,
Nici n-am putut deveni caraghioşi,
Îmbufnându-ne vizibil
Pentru o cauză mai mică,
În vreme ce un rău mai mare
Se şi-ntâmplase.

Nici n-am dat un telefon
La centrala electrică să ameninţăm
Pe electricianul de serviciu că dacă
În maximum o oră nu dă drumul
Curentului electric,
Îl vom reclama primarului,
Ca să aflăm abia atunci
Că nu mai există,
Că nu va mai exista,
Că nici nu e bine să ne-amintim
C-a existat vreodată
Curentul electric,
Nici n-am apucat să ne fandosim,
Să ne copilărim,
Să ne amăgim,
Că, iată, Sărbătoarea Contraselecţiei
Ne aduce pe scenă.

Noi toţi, cei care am gândit ceva,
Avem pe scenă roluri inverse,
Noi toţi, cei care am avut şi inimi,
Şi minţi, şi mâini, şi picioare
Vom juca realist
Tragicomedia că nu le avem.

Savantul atomist va juca rolul
Femeii care îi ştergea parchetul.

Generalul va juca rolul
Soldatului neinstruit.

Compozitorii vor lătra,
Pictorii vor tăia cu foarfeca
Tablourile lor şi ale
Predecesorilor.

Martirii îşi vor cere scuze
De la acei care i-au chinuit.

Muncitorii a căror trudă
A fost furată toată viaţa
Se vor da pe ei înşişi
În judecată
Cerând să plătească despăgubiri
Şi respectivele dobânzi,
Pentru că n-au fost furaţi
Îndeajuns.

Ţăranii cărora mereu
Li s-au luat grâul, porumbul şi sfecla,
Floarea-soarelui şi viaţa,
Nici nu vor mai avea voie
Să fie ţărani.
Ei se vor transforma de-a dreptul
În grâu, porumb şi celelalte,
Ca nu cumva să ceară de mâncare,
Ca azi şi-n veac
Să dea ei de mâncare,
Ce mai atâta cheltuială?

Totul se va întoarce, Contraselecţia
Va domina de-a lungul Spartei,
Iar scenele vor fi pline de hazul grotesc
Al Contraselecţiei.

Doamne, rămâi deasupra noastră,
Doamne, apără Sparta,
Doamne, îndură-te
De nevinovăţia noastră, pedepsită în zadar.

Doamne, opreşte Contraselecţia!
Doamne, nu ne îngădui
Nici măcar să visăm
Că de la tine a pornit
Contraselecţia.


Şi un pamflet

ANALFABEŢILOR

V-am spus că sunt un om periculos
Şi nu mi-aţi luat avertismentu-n seamă.
V-am spus s-aveţi pentru persoana mea
Un plus de-ngrijorare şi de teamă.

V-am spus că fac teribil de urât
De sunt călcat puţin pe libertate,
V-am spus că sunt oşteanul credincios,
Dar care doar cu inamici se bate.

V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi,
Cenzori capricioşi ai vremii mele,
C-o să vă coste scump măruntul moft,
De a ne face nouă zile grele.

V-am spus să puneţi mâna să munciţi,
Să nu mai tot pândiţi zeloşi din umbră,
V-am spus că n-o să placă nimănui
Pornirea voastră, tulbure şi sumbră.

V-am spus că vremurile s-au schimbat
Şi că situaţia e mai complexă,
Nu-i intelectualul - servitor,
Cultura nu-i ceva ca o anexă.

Şi lumea nu se poate cuceri
Umflând la cifre şi mimând tumulturi,
Cu aroganţi şi trândavi doctoranzi,
Cu papagali care ţin loc de vulturi.

V-am spus şi am puterea să mai spun
Că nu încape muntele în seră,
Că prea-i scurt drumul de la rai la iad
Şi de la căprioară la panteră.

V-am spus să nu-l fetişizaţi pe Marx,
Să nu-i păstraţi în spirt învăţătura
Şi voi, întruna, fără să-l citiţi,
Îl pomeniţi până vă doare gura.

V-am spus că bătălia pentru om
Nu iartă astăzi nici o dezertare
Şi voi v-aţi decorat voi între voi,
Când lupta este în desfăşurare.

V-am spus că muzica nu-i un microb
Care ameninţă civilizaţii,
E-a omului pentru a fi mai bun,
V-am spus: ceva care să-i placă daţi-i.

V-am spus, concetăţeni analfabeţi,
Să luaţi aminte şi să ţineţi minte,
Dar nu ştiam că v-aţi născut şi surzi
Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte.
1979

Dumneavoastră aţi pupat vreodată în acest fel?

Anonim

Mulţumesc pentru apărare, Anonim!

Anonim

Nicăieri nu am scris ura faţă de anticomunism. În chestiuni de stil, va fi greu să mă învingeţi. Nu imposibil!

Cvasiliu

Problema „Basarabia” este esenţială. Multe se explică prin opţiunea pentru Basarabia. Vă vom publica. Mulţumim. Cum o semnăm? Oricum, e teribilă poezia.

Cpoalelungi

E cam târziu ca d-na Ponte să dea dreptate sârbilor, după ce Serbia a fost răstignită. Oricum, ea îi confirmă pe cei care gândesc aşa cum gândesc şi eu.

Savin Badea

Nu, asta nu e o poziţie corectă. Cum adică „trebuie tolerată şi părerea Doamnei”? Mă irită trăncăneala despre cum trebuie să tăcem noi ca să se audă troznetul de plăcere al fălcilor hienei. Sunt indignat. Mă miră această atitudine la un om cu simţul valorii. A muşca un cadavru nu e un proiect de dialog. Dar nu accept superiorităţi frivole de tipul „ nu e bine ce faci”. Mama mea a fost altcineva. Vendentă? Pentru această nemernicie a respectivei, niciun cuvânt rău nu este suficient de drept. Te preţuiesc, Savin, dar nu-mi plac complicităţile cu neantul. D-ta nu ştii cine e această eseizdă. Cum vine asta, să-l porcăieşti pe un om (amic?), în ziua înmormântării? Asta nu mai e estetică, e necrofagie.

Anonim

Multe s-au tulburat , într-adevăr din toate cele visate de noi, cândva.

DIN VECINĂTĂŢILE BUTUCULUI

- Cetăţenii care vor scăpa nearestaţi pot în ziua votului merge la vot.
- Nu contează ce meserie au primarii din ultimii ani ai Capitalei. Oricum, bordură, nu e femininul de la bord.
- Suntem noua serie de pacienţi ai votului uninominal.
- Cel pe care preşedintele în funcţiune l-a numit avocat mic cu capul mare avea dreptul să-i răspundă că nu e nicio scofală să fii preşedinte mare cu capul mic.
- După atâtea succesuri, partidul prezidenţial ar putea obţine şi ceva eşece.
- Revine la modă romanţa „M-am născut într-un bordei”, interpret – primarul general al Capitalei.
- Cine scapă viu la alegerile locale, poate participa şi la alegerile generale.
- Meciurile divizionare de fotbal se vor transmite la televizor, pregătirile lor se vor transmite la telefon.
- Dacă Putin l-a numit pe Medvedev, iar Medvedev l-a numit pe Putin, cine va asigura perfecta reversibilitate a jocului când va veni sorocul?
- Băsescu îl acuză pe Iliescu că a dat o lovitură de stat. Singurul lucru la care nu se gândeşte Băsescu e: ce-ar fi fost el fără acea, să-i zicem, lovitură de stat?
- Hoţul neprins e foarte exigent cu cei care nu vor să-l prindă.
- E o primăvară bolnavă, între amintirea iernii şi mânia verii!
- Când beau apă din jgheab, calul crede că setea are forma capului lui oglindit în apă.
- Mănâncă drum, vomită cale, precum transpiră-n somn poteci.
- Aşchiile din vecinătăţile butucului mai amintesc de osul pădurii zdrobite.

LOCOMOTIVA DE RUGINĂ

Ăştia nu mai au nici ruşine de nimeni, nici respect faţă de această ţară, nici frică de Dumnezeu, folosind un pretext religios, pentru a-şi exhiba şovinismul, revizionismul, antiromânismul. Şi fac tot ce fac, nu pentru că sunt curajoşi, de-şi ies din cizme, ci pentru că suntem noi slabi. Statul nostru stă. Vin ăştia cu locomotiva pavoazată cu stema şi drapelul Ungariei, freamătă, ca un gulaş, pe aragaz, roşalbverzimea, se emit semne de stătişor independent, înăuntrul statului naţional unitar român, şi autorităţile României salută cu mâna la chipiu una din ghearele vulturului bicefal. Calul alb al lui Horty mai trebuia şi masacrul putea începe, la Ip, la Treznea, la Moisei, la Mureşenii de Câmpie, la Ţaga, şi ori pe unde ne-au europenizat ei până-n prăsele.
Se întinde pecinginea lor şi noi ne facem că nu observăm. Sfiosul guvern liberal se maghiarizează pe vot ce trece. Pufăie în cimitirele memoriei locomotivele moarte, îmbrăcate asemănător celei care s-a răstit la traverse, alaltăieri, la Şumuleu-Ciuc, şi nechează mârţoaga dintre crăcanele amiralului fără mare, a dor de păşune transilvană, îşi sumetică marcobeliţii pleoapele, să ţină loc de faruri continentale prin ochii lor hulpavi. Ţara noastră e o cârpă colorată. Ţara lor ce-o fi? Dar tăricenii şi băseştii se-ntâlnesc în fundul ceştii şi îşi ghicesc în erzatz kafei de-ale lor gogonate, în vreme ce, vorba poetei, dacă te duci la faţa locului, faţa locului este umflată.
A mai pomenit cineva o batjocură ca asta, să intre locomotivă de la Budapesta, cu steagul Ungariei, pe locurile pe care în urmă cu abia câteva decenii Ungaria le ocupase şi le însângerase? Este, cumva, aici, Republica Mămăliga, de taie ăştia orizontul ca aţa şi ne mai şi acuză de intoleranţă şi că bieţii marchizi de papricaş ar fi zguduiţi pe străzi de membrele de fier ale ocultei româneşti, în frunte cu Biserica Ortodoxă, care ar trebui, chiar ea, răstignită, să se înveţe minte să mai profeţească liniştea, pacea şi fraternitatea. A văzut cineva o locomotivă cu zvastică traversând Israelul? A schimbat cumva Putin numele Stalingradului în Hitlergrad? De unde atâta abuz faţă de răbdarea noastră? Probabil, de la felul moale şi întârziat în care reacţionăm şi de la politica asta tembeloidă, din una-n alta, capitulardă, cu paşi mărunţi, ruşinându-ne de esenţa noastră, de dreptatea noastră, de demnitatea noastră.
Se taie în unghii ăştia doi, Tökeş şi Marko, de curge din încăierarea lor cerneală verde. Merge ălălalt, se laudă cu dărnicia lui de ministru al Guvernului României, faţă de un oraş ardelean, în care trăiesc şi maghiari, zicând că el a asfaltat drumurile, el a industrializat, el a ridicat nivelul de civilizaţie, probabil luând cu braţele bănet din locul său de origine maternă, că doar n-or fi fost banii Guvernului României, supuşi borbelirii. Se laudă el, cu banii noştri, şi riscăm să câştige el, la urnă. Ţara lui Papură Vodă? Care Papură? Papura e un material de construcţie mult prea tare pentru noi. Noi suntem tăriceni şi molicei. Se băsescu pe noi cine vrea. Unul a declarat că avem inima ca un cur şi a ajuns în frunte. El, nu inima.
E poveste lungă viaţa noastră pe aceste plaiuri ugrofinice, pe care oricine e în stare să ne despartă, nimeni nu e în stare să ne unească. Nici chiar locomotiva maghiarotardă. Deşi ar trebui să ne trezim, că, din moment în moment, poate să apară vameşul să ne ceară paşaportul de intrare în ţara lor, după ce probabil că o s-o pierdem pe-a noastră în aceste cumplite lupte pentru pace.
Uitaţi-vă la aceste convocări, prost aranjate în formă cică religioasă. Organizatorii şi realizatorii acestei cumplite sfidări par a uita că nu e normal să dai catolicismului un rol de agresor, de opresor, de drapel al separatismului, neruşinării şi aroganţei. Ce caută toată această viermuială şovină sub semnul rugăciunii mimate? Cum îşi permit nişte demnitari ai unui stat european, cum se pretinde Ungaria, să încalece locomotivele provocării antiromâneşti şi să cânte imnul lor împotriva legilor ţării unde vin în ospeţie şi contra spiritului european unificator. Şi, hai să zicem, hai să acceptăm, ăştia sunt cum sunt. Dar noi? S-a pustiit România? Un portar de bloc ar fi reacţionat cu mai mare şi mai vioaie demnitate, dacă dădeau ăştia cu stema Ungariei peste el, decât Guvernul României, care, parcă, s-a mutat urna de vot şi pregăteşte colecţia de veştminte de vară, fără Ardeal, ca să nu ne fie cald!
Dar, gata, carnavalul se sfârşeşte, calea ferată vrea să plece şi ea să se culce, dacă nu cumva i s-o aproba cererea de pensionare şi de transformare în linie moartă, analiştii oligofreni se mai joacă şi ei ce se mai joacă de-a kosovo în toate părţile. Şi de jos, din popor, vine un miros de mătură în devenire. E-un măturoi sătul de curvărăseala gunoaielor şi care tocmai îngână, şi el, un fel de imn de sfârşit de chermeză: înapoi în depou, locomotivă construită din rugină!

DIVINA REŞIŢA

Muncă. Oboseală. Tensiuni. Prieteni. Invitaţie la Reşiţa. Finala Cupei Challenge. Echipa U.C.M. Reşiţa din nou în faţa biruinţei. Promit că merg. Am treburi şi în Valea Jiului. Fac mai mult de 500 de km., din Bucureşti spre vest, ca să fiu prezent şi să-mi ţin promisiunea. Îmi este gazdă omul admirabil care e Sergiu Taban, interlocutorul meu de la Radio Reşiţa. Sala Sporturilor e arhiplină. Vulcan deschis. Când oamenii îmi aud numele, aplaudă frenetic şi îndelung. Unii dintre colegii de tribună oficială nu se bucură. Treaba lor.
Meciul – fantastic. Talente în desfăşurare. U.C.M. Reşiţa câştigă în faţa echipei austriece cu 26-18. Publicul reşiţean îmi aminteşte, prin dăruirea sa, de Craiova Marii Iubiri. Şi e şi foarte civilizat. Foarte bine educat. Rare – momentele de supărare. Violenţa e mai degrabă afirmativă: U.C.M. – Reşiţa!!! Taban aprinde sala, cu vocea lui credibilă.
Bucuria acestor oameni care-şi sprijină echipa e un fel de recâştigare a demnităţii. Nu puţini dintre cei prezenţi au probleme acasă. Unii, poate, şi-au pierdut locurile de muncă. Nimeni nu poate pătrunde taina celorlalţi, dintr-o privire. Oamenii îşi protejează biografiile. Acum, îi cheamă la viaţă dorinţa de a nu fi mai prejos decât austriecii. Aşa cum arată fremătătoarea, muzicala, puternica sală a Sporturilor din Reşiţa, arată – în proiectul meu intim – poporul meu. Puternic dar bun.
Nicio răutate. O bunătate de fond care parcă îşi conţine, paradoxal, înverşunarea caracteristică stării de răutate. Ce mult merită aceşti oameni de la viaţă. Şi ce puţin le trebuie ca să se bucure. De fapt, aveau să se şi bucure toată noaptea. Şi nu e decât o finală europeană de handbal. O echipă românească antrenată de un tătar, mare profesionist, Omer Ayhan, profesor de superclasă, şi cu dârzi sportivi sârbi în componenţă, face din Reşiţa, atât de însingurată, în anii din urmă, un oraş divin, pe măsura întregii mirifice zone a Caraş-Severinului, căreia-i dă acest semn de demnitate.
Reşiţa, Reşiţa, a trebuit să treacă o ... veşnicie de decenii şi decenii, ca să simt din plin mândria că am fost inspirat, îndrăgindu-te de demult, din anii ’70, când veneam, tânăr, să-ţi admir oamenii şi focurile. Dar acum, Reşiţa, ţi-o spun de la obraz: Te iubesc! M-am simţit în tine mai român şi mai european decât sub diverse etichete continentale emfatice. Mă voi întoarce lângă Muzeul Tău de Locomotive, eu însumi – ca o locomotivă înainte de dezafectare. Mulţumesc, tinere prieten Sergiu Taban! Mulţumesc U.C.M. – Reşiţa! Mulţumesc, Adrian Ghebuţiu! Mulţumesc, Omer! Mă rog pentru Reşiţa liberă de orice politică! Uneori, însăşi Renaşterea poate începe de la o minge de handbal, mică şi rotundă. Să dea Dumnezeu!

PIETRICICA ŞI PUTREGAIUL

Păcat că un campionat tensionat, cum e cel recent încheiat, stă pe un postament de putregai . Oricâte explicaţii se vor găsi, nu e cu putinţă să se şteargă impresia penibilă care a apucat să ne încerce. Şi, pentru că şi putregaiul are un vârf, avem şi un clasament. Care e cum e. Dacă, însă, colac peste pupăza lui Ştefan, prin aranjamente de culise, Ceahlăul va retrogada iarăşi în prima divizie, nu va mai fi nimic de făcut în putregaiul generalizat. Pietricica şi putregaiul sunt pe cale să devină cele două nume ale coşmarului.

ŢARĂ FĂRĂ ŢARĂ

La noi, cine unifică desparte,
Şi cine-ar trebui s-aducă viaţă
Aduce-n toate felurile moarte
Şi falşi profeţi care ne mint în faţă.

Ipocrizia circulă în voie,
Prin toate straturile sociale,
E când exces, când deficit de Noe,
Acum, că toată apa în aval e.

Sinceritatea-i cârpa desuetă,
Din garderoba tragicei mirese,
Ocnaşul se preface că regretă,
Când ruda victimei în faţă-i iese.

Se-ncurcă mercenarii de tot felul,
Să-ndreptăţească inocenţa noastră,
Slujind, cu lacrimi în priviri drapelul,
Sub culpă roşă-galbenă-albastră.

Alesul cel dintâi e-un drac de vază,
Venit aici pe-un val, de la catarge,
Nu mai uneşte, nu mai arbitrează,
Ci-ncaieră, azmute, minte, sparge.

Minciuna, după cum scria Vlahuţă,
Nici nu mai stă cu Regele la masă,
Ci îl invită, tandră şi drăguţă,
La un dineu intim, la ea acasă.

În fond, ne-a copleşit prea multul bine,
Că România noastră populară
E locul pricopselilor străine
Şi n-are loc de oameni şi de ţară.

Mai rafinaţi ca hoţii din pădure,
Fraudatorii epocii moderne
Pe ce furară umblă să-şi procure
Partide, parlamentare şi guverne.

Ce-a fost normal, în veci nu mai revine,
E răstignită firea omenească
Şi omul, despărţindu-se de sine,
Nici nu mai poate să se regăsească.

Parcă-a trecut prin toată lumea Nero,
Miroase-a ars înmugurirea verde,
Reînvăţăm să fim egali cu zero
Şi a învinge va-nsemna a pierde.

De-atâta timp nenorocit încoace,
Nici nu mai ştiu copiii să respire
Şi e-ntre viermi şi oameni bună pace
Şi între oameni numai despărţire.

Prăpăd. Marşarier. Sfârşit de eră.
Însângerat e drumul pân-la pâine
Prin focul unui iad care prosperă
Miros a fum ruinele de mâine.

7 mai 2008 Adrian Păunescu

SĂ NE TRĂIŢI, TOVARĂŞE MEDVEDEV!

Îngheaţă mugurii pe când răsar,
Şi crivăţul brutal în primăvară-şi
Reface locul lui în calendar,
Căci o să vină marea iarnă iarăşi,
Peste nădejdi, nutrite în zadar,
La Moscova, în forţă, Noul Ţar,
Un nou destin Rusiei sale ceară-şi,
Că-n primul său discurs protocolar
S-a adresat mulţimii cu: „Tovarăşi”.

Să ne trăiţi, Mult Aşteptat, Tovarăş! (A.P)

ARME, VIOLENŢĂ, RĂZBUNARE

Societatea românească trebuie resetată

Numai atât trebuia să se mai întâmple în România ca meniul dezastrului să fie complet: să se înarmeze toţi cetăţenii cu ceea ce se oferă piaţa, înăuntrul sau în afara legii. Şi faptul se produce. În diverse localităţi ale ţării apar trăgători de elită, care-şi găuresc prietenii, cunoscuţii sau duşmanii, cu bile sau cu alice, cu gaze sau cu gloanţe. Încă nu s-a tras cu tunul între vecini. Dar nici nu e prea departe clipa acestui război în toată regula.
Când nişte ţigani se omoară între ei, în curtea Judecătoriei Craiova, noi, înţelepţii, zicem că aşa sunt ţiganii. Când nişte români se omoară între ei, în alte ocazii, ne grăbim să trecem peste apartenenţa etnică şi vorbim despre educaţie, despre alcool, despre fondul violent al politicii româneşti.
Evident, violenţii dinăuntrul graniţelor rămân violenţi şi când se pripăşesc prin alte ţări. Jafuri, violuri, omoruri! Nu mai insist asupra beţivăniei aproape generalizate şi asupra drogurilor în vinovată expansiune. Prostituţia însăşi atinge fibra morală a naţiunii. Parcă ne pregătim pentru a ne binemerita iadul.
Am ajuns de râsul şi de plânsul continentului, diverşi contemporani nu ezită să ne dispreţuiască, să ne înjure, să ne ceară să plecam din ţările lor.
Fireşte, ei uită că există şi italieni hoţi, violatori sau ucigaşi. Unii chiar aici, în România! Italieni, spanioli, turci, unguri, nemţi, ucraineni! De toate naţiile!
Numai că noi suntem de serviciu la focurile iadului. Şi, să recunoaştem cinstit, avem partea noastră de vină. Ne apărăm condiţia de români. Suntem cu ai noştri, acum, pretutindeni. Nu putem, însă, să nu recunoaştem că e greu de stăpânit acest fenomen al violenţei, de care se învrednicesc unii dintre ai noştri. Şi ne e greu să mai scoatem liniştiţi capul în lume.
Meciurile de fotbal nu sunt, cum ar crede analişti superficiali, nişte cauze ale cestui prăpăd, decât în măsura în care producătorii fotbalului devin autori ai îndemnurilor la violenţă. Violenţa stăpâneşte, însă, potenţial perioada noastră istorică. Violenţi sunt destui oameni . Violente sunt destule autorităţi. Şi violenţa naşte violenţă. Înarmarea, parcă anume programată, a cetăţenilor îi face să devină posibili autori de fărădelegi.
Nu apărare, cum se întâmplă în anumite cazuri, ci atac provoacă împrejurarea că oamenii au, când vor, arme. Personal, nu suport acest tip de libertate. Eu şi cuţitele de măcelărie le-aş face mai mici, mai puţin dure. Nu ştiu cum e prin alte părţi. Simt însă că societatea românească trebuie resetată, pe alte principii decât cele ale confruntării, urii şi revanşei.
Priveliştea încăierărilor sângeroase, care au avut loc în aceste zile la Cluj Napoca, sub pretextul pasiunii pentru una sau alta dintre echipele de fotbal ale oraşului, este înspăimântătoare. Şi ea vorbeşte despre cea mai greu suportabilă dintre poveri: potenţialul de violenţă, acumulat într-o lume nedreaptă, cum e aceasta în care trăim. Datorită acestui potenţial de ură, de ranchiună şi de violenţă, nu se poate să nu observăm că ne pândeşte dezastruoasa luptă de clasă, că ne ameninţă confruntarea interetnică şi războiul disimulat, care-şi zice pluralism, dar care e, în realitate, saltul fiecăruia la beregata fiecăruia şi a tuturor împotriva tuturor.

M-A ATACAT HUREZEANU

Am avut, în ani mai vechi, polemici cu Emil Hurezeanu. El era, atunci, unul dintre cei ce m-atacau la „Europa Liberă”. Odată cu întoarcerea sa în ţară, am urmărit atent felul în care s-au rotunjit unele dintre colţurile atitudinii anterioare a ziaristului. Am fost după 1993-1994, când ne-am întâlnit la Strasbourg, mai atent şi la poezia lui, adesea remarcabilă. În ultimii ani, Hurezeanu, ca analist politic, a devenit moderat şi, în destule privinţe, credibil. N-am înţeles, tocmai de aceea, atacul confuz la care m-a supus recent, într-o emisiune, la Realitatea TV, în care m-a acuzat că am preferat şi prefer independenţa naţională, nu rezolvarea problemei ţăranilor. Sunt obligat să-i dau lui Emil Hurezeanu, care nici în această ocazie neplăcută nu a fost mârlan, nu a fost stupid, nu a fost nedrept, două răspunsuri.
Prima problemă, cea privitoare la independenţa naţională, pe care eu aş prefera-o rezolvării problemei ţăranilor! Într-adevăr, nu am încetat să iubesc independenţa naţională, deşi – ca orice om al veacului - ştiu că, în perioada noastră istorică, ne-am pierdut o parte din atributele suveranităţii naţionale, în felul în care, de exemplu, am câştigat partea noastră de suveranitate în organizaţia politico-militară din care facem parte. Dar asta nu înseamnă că independenţa naţională a încetat să-mi mai fie dragă. Şi nu ştiu dacă, în ordinea de idei a prezentului (şi a viitorului!), poate cineva să mă acuze în mod serios de apologie a independenţei naţionale. O astfel de culpabilizare n-ar fi mai puţin absurdă decât aceea că îmi iubesc părinţii, deşi am cunoscut, după naşterea mea, şi preşedinţi de ţară, şi generali de armată, şi mari maeştri de şah, şi femei frumoase, şi monumente de marmură. Recunosc, domnule Hurezeanu, îmi iubesc ţara, cum cred că şi dumneavoastră v-o iubiţi, dar nici nu mă tem să mărturisesc, fără falsă pudoare, această iubire.
Mi se pare, însă, enorm, mi se pare imoral, mi se pare chiar nemernic, să-mi reproşeze cineva lipsa de preocupare pentru situaţia ţăranilor şi a agriculturii româneşti. Un om de calitatea intelectuală a lui Emil Hurezeanu, a cărui implicare în acest fel de realităţi este infimă, în raport cu bătăliile mele pentru agricultura românească performantă şi pentru dreptatea şi demnitatea ţăranilor români, ar trebui, întâi, să nu digere etichete, ci să citească. E strigător la cer să fii lovit într-o epocă istorică de tip colectivizant pentru că ai ţinut partea ţăranilor şi ţi-ai riscat cariera pentru ei, pentru mai binele lor, iar în epoca istorică anticolectivizantă, să fii acuzat că n-ai înţeles problema ţăranilor.
Am observat că Emil Hurezeanu îmi vorbeşte mie despre situaţia agriculturii poloneze, de parcă eu n-aş fi evocat-o chiar într-o discuţie tensionată cu Nicolae Ceauşescu, de parcă nu eu aş fi scris zguduitoare texte în apărarea celor mai nedreptăţiţi dintre oameni, care sunt ţăranii. Îl rog pe grăbitul meu recenzent să parcurgă două, sau trei, sau patru poezii ale mele privitoare la ţărani. Sau să le citească pe toate. Ele, de altfel, se regăsesc şi în dosarele mele de securitate, cu precizările din epocă: „eliminate de cenzură”. Asta nu înseamnă, însă, că prin sârguinţă şi curaj, n-am reuşit să le public pe multe dintre ele. Trebuie doar puţină bunăvoinţă de a citi şi putere de a recunoaşte că, eventual, chiar şi oameni cu care nu eşti prieten, ba chiar îi crezi adversari, au făcut câte ceva în viaţă. Iată, voi încerca să reproduc în puţinul spaţiu al acestei reviste, câteva din poeziile care contrazic aiureala pe care a spus-o E. H.

Au venit ţăranii la oraş

Au venit ţăranii la oraş
Cu aceleaşi triste, vechi cavale,
Amăgiţi, că drepturi au egale,
Şi că sunt ai muncii uriaşi.

Doamne, dar în grija cui îi laşi?
Că îi pălmuieşte orice cale.
Braţele stângace li-s şi goale
Şi-i jignesc funcţionarii laşi.

Au venit şi zac în năduşeală,
Dorm grămadă, toţi în câte-un pat,
Fericiţi că au un trai umblat
Şi, devreme, când din nou se scoală
Parcă ar pleca la semănat,
Parcă li se face de răscoală

Boli scumpe

„Să fii ţăran şi să nu-ţi fie bine,
Ceva inexplicabil când te doare,
Să n-ai atâţia bani în buzunare,
Cu-o boală mult mai scumpă decât tine,

Şi din întreaga lume cu ruşine,
Să afli că ţărâna e uşoară,
Că după o istorie amară,
Nimeni, bolnav, pe gratis nu te ţine.

Să fii ţăran, să vii în capitală,
Să-ţi mai alini a morţii tale teamă,
Să nu te bage nici portaru-n seamă,
Să taci văzând cum doctorul înşală
La licitaţii pentru câte-o boală
Mai scumpă ca o clasă socială.

Nu vor pieri ţăranii

Dinspre ţărani nimica nou nu este,
De-o veşnicie-şi văd de ale lor,
Copiii-i uită, oasele îi dor,
Între pământ, tăcere şi neveste.

Dar ce fac ei? Ce brazde au pe glezne
În casa pâinii dacă-s chiriaşi
De nu se duc cu toţii la oraş
Portari spre-a fi şi tot le-ar fi mai lesne?

Noi ce, din când în când, prea strâmb vedemu-i,
De numele li-l zicem ca poreclă,
Să ne uităm cum de amar de vremuri
Nişte ţărănci culeg murdara sfeclă.

Nu vor pieri ţăranii niciodată,
Ca într-o graţiere refuzată.


Tot ţăranii

Şi, din nedreptate-n nedreptate,
Nu ştiu cum se face că, la noi,
Tot ţăranii le plătesc pe toate,
Chiar primind pământul înapoi.

Clasa lui e prima care moare
Şi ţăranii-s veşnic la mijloc,
Ba nu au pământ, ba n-au tractoare
Şi, în general, nu au noroc.

Satul e-o legendă-aproape goală,
A unor ţărani bătrâni, retraşi,
Şi, în rest, de dor de pricopseală,
Toţi copiii pleacă la oraş.

Tot ţăranii le plătesc pe toate,
Chiar şi când se strică un ogor,
Chiar şi-atunci când vor şi ei dreptate,
Chiar şi când greşesc copiii lor.

Fără ei, n-am mai avea merinde
Şi-ntre noi, cu poftă, ne-am mânca
Şi-i mereu mai scump ce li se vinde,
Viaţa să le fie tot mai grea.

Nu mai au nici forţa să respire,
Când înfig în brazdă plugul vechi,
Satele sunt nişte cimitire
Cu bătrâne, tragice perechi.

Amurgind în rezervaţii stranii,
Nici nu mai aud, nici nu mai văd,
Cei mai buni din oameni sunt ţăranii,
Condamnaţi pe viaţă la prăpăd.

Până-n ceasul ultim merg să are
Şi, apoi, cuminţi, ca nişte robi,
Vin şi se aşază fiecare
În lucrarea propriei lui gropi.

Tot ţăranii le plătesc pe toate,
Obiceiul vieţii lor e sfânt,
Dacă ei nu se-ngropau prin sate,
Se şi termina acest pământ.

Muribunzi, în fabrici sau la coasă,
Ciungi, ologi de pace sau război
Şi târâş, ei s-au întors acasă,
Aducând pământul înapoi.

Tot ţăranii le plătesc pe toate,
Iar, de-ar fi să vină sfânta zi,
Când s-ar face pentru toţi dreptate,
Ei, ţăranii, tot trădaţi ar fi.

Căuzaşi ai braţelor sărace,
Liniştiţi şi buni, trăiesc şi mor,
Pe pământ, dreptate de s-ar face,
Ea s-ar face tot pe seama lor.

Biblicele chinuri îndurate,
Semne ale forţei lor rămân,
Tot ţăranii le plătesc pe toate,
Dumnezeu a fost ţăran român

Sunt doar câteva exemple. Dar fabrica de etichete continuă să lucreze. Nu-i ştiam, însă, dimensiunea culturală. Constat cu tristeţe că şi un om de sine stătător, ca Emil Hurezeanu, comite indelicateţi şi nedreptăţi, la adresa mea. Nu îl idealizez. Îi ştiu, cât de cât, orientarea politică contrară orientării mele. Nu cred, totuşi, că putem să ne acuzăm unii pe alţii de vinovăţii, cum ar fi iubirea pentru independenţa naţională sau aşa zisa neatenţie faţă de ţărani, când tocmai pledoaria înverşunată pentru clasa ţărănească este una din dimensiunile evidente ale scrisului meu şi ale vieţii mele. Nici nu mai începe discuţia despre bătălia pe care am dat-o pentru eliberarea Munţilor Carpaţi din coşmarul sistematizării şi al colectivizării. Nu e destul? A mai făcut cineva atâtea? Au existat şi compromisuri? Da. Preţul e, însă, tot ce am reuşit să impun, în epocă. Lucruri greu, dacă nu chiar imposibil, de egalat. Din păcate, în România, încă se poate spune orice despre oricine, sfidându-se adevărul. Văd că asta e o cale sigură a prosperităţii de clan şi a binelui personal. Totuşi, eu rămân cu ale mele, independenţa naţională, apărarea ţăranilor, respectul pentru adevărul istoric, refuzul de a cădea în extreme. Şi chiar preţuirea pentru cele bune ale lui Emil Hurezeanu, noul meu vechi adversar.

ATACAT ŞI PENTRU CĂ LE OFEREAM CENACLIŞTILOR MESE ÎMBELŞUGATE

Un fost component al Cenaclului Flacăra, trăitor, astăzi, dincolo de ocean, mă acuză într-un ziar, care s-a gândit să-i ia un interviu, că m-a văzut el, în odaia în care eram găzduit, îmbrăcat într-o pereche de chiloţi Tetra.
Precizez: n-am purtat niciodată chiloţi Tetra, între altele şi pentru că nu se găseau, pe măsura mea. N-am primit niciodată pe nimeni în chiloţi, nici Tetra, nici de altă marcă. Maximum de indecenţă, ce mi l-am permis, la primirea cuiva, a fost vreo pereche de pantaloni scurţi. Că d-lui Adrian Ilie acei panţi i s-or fi părut chiloţi, e o confuzie lesne de înţeles. Şi eu l-am considerat pe dânsul, în acele vremuri, om. Probabil, eram obosit şi nu m-au ajutat ochii.
Fostul instrumentist şi compozitor (de talent) al C.F. declară că ar fi găsit o doamnă, la mine-n apartament. Tot ce e posibil, în acei ani, 1982-1983, întrucât eram bărbat (cum am şi rămas), aveam nici 40 de ani şi nu eram, nu sunt şi nu voi fi pederast. Nu-i urăsc pe cei care aveau bărbaţi lângă ei. Măsura pe care am luat-o, de a-i elibera pe membrii C.F. de soţii, amante sau amanţi, rugându-i să le trimită acasă (ei erau câteva zeci), venea şi din nevoia de a scuti Cenaclul Flacăra de plăţi hoteliere în plus.
A treia acuză e şi cea mai ridicolă. Mi se reproşează că organizam mese prea îmbelşugate, la sfârşitul fiecărui spectacol.
A se nota că repetiţiile pentru spectacolul din ziua următoare se desfăşurau după spectacolul din fiecare zi, la masa bogată de după spectacol. Îmi cer iertare de la participanţii la acele mese şi-i rog să mă înţeleagă: nu mi-a spus niciunul dintre ei că, în semn de solidaritate cu faptul că, în România acelor ani, erau probleme de aprovizionare, refuză să participe la o mesele, pe care, după câte-mi amintesc, membrii C.F. abia le aşteptau.
Mi-nchipui ce bine m-ar fi vorbit dl Adrian Ilie, acum, la 25-26 ani de la acele mese (date de regim, nu, d-le Ilie?), dacă i-aş fi lăsat pe cei, pe care-i puneam să muncească, să şi flămânzească, din solidaritate cu dezmoşteniţii lumii. Cică dl. Ilie ar fi şi protestat, la un moment dat, ieşind pentru câteva minute afară, la fumat, cu dl. Olăraşu. Nu ştiam că protesta. Mai ales că şi-a continuat, imediat, cina.
De altfel, cred că tot în semn de protest, faţă de situaţia mulţilor săraci din România, a părăsit dl. A.I. ţara, stabilindu-se, după câte mi-a spus cineva, în Canada, ca să intre într-un prelungit post de conştiinţă. Îmi cer iertare, acum, pentru fiecare fărădelege a meniurilor nemeritate, din anii în care, deşi oamenii aveau puţin, fiecare membru al Cenaclului Flacăra, primea 595 lei pentru fiecare spectacol, adică 18.000 de lei lunar, în timp ce sărmanii miniştri nu aveau decât 10.000-12.000 fiecare. Iertaţi-mi, scenaclişti!

DRAGII MEI

Iertaţi-mă, dumneavoastră, toţi cei care mi-aţi scris iar eu nu v-am răspuns. Am avut o perioadă grea şi abia în această noapte, făcând „Flacăra”, nu pot să nu mă gândesc la dumneavoastră zilele acestea, trebuie să merg la Petroşani şi Reşiţa. Cel târziu la întoarcere, îmi propun să reiau lectura epistolelor dumneavoastră. Deocamdată, vă încredinţez nişte texte din „Flacăra” de vineri 9 mai 2008. Şi voi face rost şi de interviul din „Jurnalul naţional” ce apare începând de azi şi până sâmbătă, în trei episoade în cel mai complex ziar al perioadei. Pe curând, dragii mei! Şi să ştiţi că spectacolul Hruşcă –Păunescu de la Teatrul Naţional a fost fenomenal.

RELAŢIILE DINTRE OAMENI

De multă, foarte multă vreme, s-au împuţinat şi riscă să se stingă definitiv relaţiile dintre oameni. Societatea profitului şi falimentului trece cu şenilele banilor ei şi ale absenţei banilor ei, peste prietenie, peste fraternitate, peste înrudirile voluntare. De când nu am mai auzit de venirea finilor la naşi? Acele obiceiuri străvechi, care obligau pe oameni să se întâlnească, nu aveau decât în cazuri maladive un rost mercantil. Naşii nu aveau nevoie de ploconul finilor. Prietenii îşi aşteptau prietenii pentru ca, împreună, să-şi alunge singurătatea urâcioasă. O mare familie parcă s-a destrămat, aici, între graniţele României. Şi ea, această mare familie, s-ar sinucide, probabil, dacă plecaţii din ţară n-ar micşora această nenorocire, cu dorul lor, cu grija lor, cu întoarcerea lor acasă.
Astăzi, în plină epocă materialistă, credinţa – în diversele ei ipostaze – ar trebui invocată şi trăită ca un contrapunct. Prea multă ură, prea multă indiferenţă, prea multă suspiciune! În perioada grea a vieţii mele, după decapitarea mea de la „Flacăra”, a trebuit să trăiesc izolat, din obligaţia de a-i feri pe ceilalţi de personalismul meu, considerat o boală molipsitoare. Destui oameni, care mă iubeau sau mă acceptau, îmi făcuseră sensibilă ideea că e mai profitabil şi mai sigur pentru mine să nu (prea) mai ies în lume. Ştefan Andrei, omul care nu s-a ferit de mine, în cele mai grele şi tensionate momente ale vieţii mele, avea un mod indirect de a-mi spune ce nu trebuie să fac. Şi mă vizita acasă. Nicolae Croitoru, omul din fruntea propagandei bucureştene, mă invita, uneori, la sediul primăriei, vorbeam ce vorbeam, îmi făcea semne care mă avertizau că există urechi ascunse, mă conducea pe coridor şi abia pe scări îmi spunea: „Feriţi-vă, fiţi atent, ea vă urăşte ca o căţea!”. Totuşi, în acele vremuri complicate, nu singurătatea a fost tratamentul care m-a salvat.
Mergeam la prietenii mei, Ana şi Ion Haşigan din Săliştea Sibiului, la prietenii mei Vişu Vaida şi Mitică Nistor din Năsăud, la prietenul meu dr. Ladislau Elthes din Oradea, la prietenul meu dr Radu Rey din Vatra Dornei, ca să nu mă însingurez şi să înnebunesc. Lângă mine, ca un bătrân ascuns într-un copil, a stat, în toată acea perioadă, fiul meu Andrei Păunescu. Mi-a fost credincioasă şi şi-a asumat responsabilităţi de om matur, deşi era foarte tânără, cea care avea să-mi devină soţie, Carmen, ai cărei părinţi m-au ocrotit la Săcărâmb, când veneau „Rabele” cu miliţieni să mă terorizeze Verişorul meu de al doilea, Marin Păunescu din Sibiu, nu a pregetat să străbată drumuri lungi, la volanul maşinii mele, prin ţară, alături de mine.
Şi, mai mult ca fiecare, dar împreună cu toţi aceştia şi cu alţii, pe care simt că i-am uitat, tatăl meu, pensionarul care mai rămăsese din bravul sublocotenent de artilerie şi din onestul învăţător Constantin Păunescu, veghind să nu mor. Prietenia cu dr. Constantin Ionescu Târgovişte şi cu dr. Florin Brătilă mi-a dat un anumit fel de siguranţă, în toate încercările prin care am trecut. Era ca un alt tată al meu, undeva în apropiere, mereu prezent când credeam că nu mai pot, geniala natură numită Valeriu Popa, inginer şi bioenergetician. Îmi trimitea din Anglia scrisori de încurajare Josefina Hoggett, o irepetabilă doamnă a bunei cuviinţe şi demnităţii româneşti. Cea mai grea suferinţă a mea era, atunci, singurătatea.
Organizam, în casa mea, din când în când, sărbători, la care îi aveam oaspeţi pe Domniţa şi Alex. Ştefănescu, pe Ion Mânzatu, pe Ştefan Andrei, pe Adam Erzsebet şi pe Hajdu Gyozo, pe Constantin Preda, pe Eugen Simion, pe Marin Sorescu, pe Alex. Chiriacescu, pe Florian Pittiş, pe Doru Stănculescu, ca şi pe alţi oameni de calitate care îşi învingeau temerile, îşi reprimau tendinţa de a da ascultare celor ce mă urmăreau şi ei aceşti prieteni, se copilăreau în holul casei mele sau în curtea ei. E drept, unora dintre ei li s-a şi întâmplat câte ceva rău pentru că nu se astâmpărau şi veneau la mine.
Exemplară în cel mai urât sens al covântului a fost pedeapsa pe care au primit-o, în 1986, cred, Ovidiu Ioaniţoaia, Sorin Postolache şi Dan Bârlădeanu, cu care am petrecut câteva zeci de minute pe terasa din spate a casei mele, iar de pe un balcon de vizavi, din strada Eremia Grigorescu, securiştii care se ocupau de mine au filmat scena. A doua zi, şi Ioaniţoaia, şi Postolache, şi Bârlădeanu au fost daţi afară din redacţia revistei „Flacăra”. Fireşte, ei nu erau nişte naivi, când şi-au luat inima în dinţi şi au venit să nu fie singuri şi să nu fiu singur.
Aşa cum, l-am simţit mereu alături, fie şi numai în convorbiri telefonice, pe Dinu Săraru, pe care nişte nefericiţi au vrut să mi-l demonizeze, atribuindu-i absurd culpa că el ar fi vorbit cu inchizitorii mei despre cele pe care i le spuneam eu la telefon, când îmi era şi îmi este evident că în dosarele mele se află transcrierile profesioniste ale convorbirilor noastre, aşa cum rămân acolo, pentru istorie, şi convorbirile cu Octavian Paler, şi cu Fănuş Neagu, şi cu Preasfinţitul Emilian al Albei, omul care nu m-a făcut niciodată să mă simt un paria, pe toată perioada persecuţilor pe care le-am îndurat. P.S. Emilian m-a primit în Catedrala Reîntregirii de la Alba, ciumat cum eram. M-a tratat cu omenie şi solidaritate. Mi-a îngăduit să merg să mă odihnesc şi să mă îngrijesc la Mănăstirea Râmeţi, la generoasa Maică Stareţă Ierusalima, şi a declarat, în Sinodul Patriarhal, atunci când i s-a cerut să mă scoată din mănăstire, că, în această situaţie, vacantează postul de episcop de Alba.
Un capitol special ar merita egalul cu sine şi prea bunul cu mine Ioan Botezan, din Sibiu, admirabilul caracter neînfrânt de conjuncturi. Au fost şi doi primari, în această ţară, care nu s-au făcut că m-au uitat, ci dimpotrivă, m-au găzduit şi m-au ţinut în viaţă cu bunătatea şi curajul lor, primarul Gh. Paşca din Albac şi primarul de Iernut, Vasile Cornea. Dar nemaipomenitul meu prieten, doctorul Vasile Iacob din Sibiu? Dar zecile de complici ai poeziei mele nepermise şi protectori de o zi sau o noapte a vieţii mele?
Unde sunt ei astăzi? Care mai sunt relaţiile dintre mine şi ei? Care mai sunt relaţiile dintre oameni? Mai există gratuitate în aceste raporturi omeneşti, cărora nebunia profitului şi spaima falimentului le-au pus surdină. Mai poate sta cineva, într-o noapte, în jurul unui pahar, niciodată golit până la capăt, ca să asculte sau să spună cântece şi poezii? Mai există jocuri de spirit? Mai există omenie într-un senzaţional poem al său, publicat în „Jurnalul Naţional”, alaltăieri, Marius Tucă hohotea tulburător despre starea de rău în care trăim şi din care parcă nu mai ieşim.
Mai există stele? Mai există flori? Mai există oameni? Mai există prietenie? Mai suntem vii? Doamne, opreşte marşul nostru nemilos către neant şi către deplina uitare de sine. Atunci, ne strângeam unii în alţii, de teama de a nu fi surprinşi singuri de nenorocirile vremii. Aveam, dacă aveam, un telefon şi rescriam istoria fiecărei zile, la acel telefon. Acum, la toate telefoanele, ţiuie singurătăţiile. Iar când sună cineva, sună pentru că are de exprimat o rugăminte, are de adresat o cerere, are de căutat o relaţie. Şi, în general, toate telefoanele sună ocupat. Deşi nu vorbeşte nimeni la ele.

LENINISTUL IERUNCA VĂZUT DE CEAUŞISTUL PĂUNESCU

Nu polemizez cu morţii. Dar, din preocuparea unui cotidian şi din autopupincurismul unui ambuşcat, de la acel cotidian, am înţeles că morţii polemizează cu mine. Într-o operă a sa, o de texte dedicate lui Ceauşescu, antologie numită de autorul ei, Dumnezeu să-l ierte, a ruşinii, Virgil Ierunca, pe care, cândva, l-am preţuit şi care aproape că mă convinsese de sârguincioasa domniei sale ură anticomunistă, mă atacă pentru că am scris pozitiv despre Nicolae Ceauşescu. Nesusţinând că am făcut neapărat bine ce am făcut, am răspuns de mai multe ori acestei neslăbite acuzaţii şi aş putea răspunde, şi acum, că nu am făcut mai mult decât liderii şi analiştii lumii, din anii 60-70-80. Unde a încăput caleaşca regală a Marii Britanii, încape şi o poezie de pe Dâmboviţa. I-au fost favorabili De Gaulle, Nixon, Brandt, Dali, Dubcek, Tito, nu era obligatoriu să-i fie defavorabil Adrian Păunescu.
Altceva, însă, aş considera că merită să-i răspund, peste moarte, e drept, cu toată părerea de rău, lui Virgil Erunca. Problema este una simplă: mă poate acuza pe mine pentru laudele (neglijând întru totul criticile şi negările mele grave şi numeroase) la adresa lui Nicolae Ceauşescu, un om, un literat, un intelectual care a scris, la rândul lui, fireşte, despre Lenin cuvintele care urmează şi pe care le voi reproduce, imediat după semnul întrebării?
„Acela care a întruchipat întreaga revoluţie rusă, care a purtat-o în creerul său, care a pregătit-o, a înfăptuit-o şi a salvat-o, el, omul care a făcut cel mai mult pentru oameni (Barbusse), a fost totdeauna aproape de valorile culturii...Lenin e conştiinţa însăşi a integralităţii, a conştiinţei sănătoase şi vii... De aceea greşesc cei care văd în Lenin, spre exemplu, numai un amant al electricităţii şi întârzie să zărească şi pe pasionatul de cultură”. Aşa scrie liberalul, supărat pe comuniştii care am fost noi, V. Ierunca.
Să analizăm în treacăt termenii acestei adoraţii! Vasăzică, Lenin a întruchipat întreaga, subliniat întreaga revoluţie rusă. E bine? E mult? E destul? Dar el „a şi purtat-o în creierul său”. Parcă devine excesiv. Însă excesele abia urmează. „A pregătit-o, a înfăptuit-o şi a salvat-o”. Din canonada acestor verbe, Dumnezeu iese mic - Lenin e mult mai mare. Şi, probabil, e şi firesc din moment ce Lenin (nu Dumnezeu!) a făcut cel mai mult pentru oameni şi, mărturia lui V. Ierunca „a fost totdeauna aproape de valorile culturii”. Dar altista ideologică urcă: „Lenin e conştiinţa însăşi a integralităţii.” Da? Chiar aşa? Chiar şi atunci când la ordinul lui erau împuşcaţi oameni? Chiar şi atunci când îi transmitea lui Stalin să fie nemilos cu chiaburii şi să nu-i ierte pe şovăielnici? De unde decurge, în concepţia domnului V. Ierunca, toată această admiraţie pentru Lenin? Căci, în afară de integralitate, a cărei conţtiinţă mai adineauri constatam că este, „Lenin mai e şi conştiinţa conştiinţei sănătoase şi vii” Ceea ce s-ar putea să fie, nu doar ideologic, dar şi tautologic.
Însă există şi un suprarealism leninist, din moment ce Ierunca Virgil consideră că „greşesc cei care văd în Lenin numai un amant al electricităţii”. Mare greşeală, într-adevăr. De neiertat. Subtilul critic nu neagă aplecarea lui Lenin către acest ciudat mod de a face dragoste, cu priza, cu ştecherul, cu fasungul, de-l numeşte domnia sa „amant al electricităţii”, electricitate, probabil, alternativă, ca semn de pluralism, dar şi de versatilism, ca-n dragoste, ca-n amantlâc. E de remarcat nuanţa pe care o introduce leninistul critic anticomunist Ierunca, în discuţia despre idolul său, folosind sintagma „întârzie să zărească”, aşadar nu să vadă, ci să zărească. Festival de semitonuri leniniste! Dar culmea expresivităţii şi adâncimii o reprezintă această concluzie: „Lenin protejează visul! Cu o singură condiţie: ca acei care visează să facă din actul lor un act de credinţă şi seriozitate.”
Asta era, deci. Lenin protejează visul! Iar visătorilor li se cere seriozitate şi credinţă, chiar dacă unii dintre ei, cei cu somn adânc, nu-şi pot domina şi manipula visele. Visătorul Lenin rămâne un paradox, în orice caz, pentru cei care mai ştiu câte ceva despre acţiunile sale, pe care, desigur, el le ducea la bun sfârşit cu credinţă şi seriozitate. Nenorocul leniniştilor de tip Ierunca a fost acela că Lenin a murit prea devreme şi le-a amputat şansa de a considera ruşinoasă literatura, fie ea şi slabă, din punct de vedere estetic, dedicată unui lider naţional, în vreme ce laudele lor bolşevice, la adresa lui V. I. Lenin, nu sunt de toată ruşinea ci de toată neruşinea.
N-ar fi exclus ca, dacă Lenin era longeviv, V. Ierunca să ne fi certat pe noi, cei rămaşi în România, de la Radio Moscova. Într-adevăr, şi din perspectivă leninist-ierunciană, Ceauşescu e vinovat. Gavariat Ierunca. (A.P)

ALBASTRU-NDOLIAT

În plină zi se face noapte
Şi ninge fără de motiv,
Albastrul lui Sabin Bălaşa
S-a-ndoliat definitiv.

În deficitul de albastru
Al unei lumi cu pumnii strânşi,
Era nevoie de seninul,
Cu mări, cu nimfe şi cu mânji.

Era albastrul dinspre dangăt,
Când bate clopotul în cer,
Era accentul trist al mării,
Când marile corăbii pier.

Era lumina din privirea
Discipolului muribund,
Când moare-n temniţă profetul
Şi ceilalţi faptul il ascund.

La nunta de culori a lumii,
Un loc de cinste şi-a făcut
Albastrul lui Sabin Bălaşa,
Iluminat de absolut.

E mult pământ în jurul nostru
Şi e destul pământ în noi,
Simţim pământ în cărămidă,
În ţest, în oale şi-n noroi.

Aşa că resimţeam nevoia
Măcar a unui strop de cer,
Pe un pământ pe care cerul
E-un tragic oaspete stingher.

Şi, uite, se îndoilază
Şi nu mai are crezământ
Puţinul cer al lui Bălaşa
Şi cade pictorul, înfrânt.

Ne-am săturat de-atâta noapte
Şi ni se face dor de zi,
Să-nsămânţăm în noi albastrul,
Spre-a nici nu mai putea muri.

Dar e bolnav şi curcubeul,
Închis într-un spital sordid,
Nuanţele ajung în zdrenţe,
Comutatoarele se-nchid.

Şi-n toată negura murdară,
Ca-ntr-un reînviat pariu,
Ce ochi albaştri are cerul,
Ca semn că Dumnezeu e viu.

Sunt răstigniţi aceiaşi îngeri
Între femeie şi bărbat,
În veac de promiscuitate
Şi de albastru-ndoliat.

5 aprilie 2008 Adrian Păunescu

DEVORATOAREA DE MORŢI

Epilepsia unor timpuri stranii,
În care – după cum şi pruncii ştiu -,
Prietenii, mai mult decât duşmanii,
Omoară iarăşi mortul din sicriu.

Madam Dippippii ce voios mungeşte,
Când moare-un om care i-a fost amic
Şi hârca îl înjură duşmăneşte
Şi-l face clovn ratat, rânjind peltic.

Nărav bolnav de dincolo de fire,
Altar apocaliptic de hârdău,
Feriţi aceste biete cimitire,
Căţeaua e-n călduri şi muşcă rău.

Dippippi, marca logicii obscene,
Ne face scârbă nouă, celor vii,
Că, dacă-atunci când vom ieşi din scene,
Ne vor pândi asemenea hiene,
Nici de murit nu mai putem muri.

Spurcată până-n ultima celulă,
Făcută dintr-o vomă pe-o tejghea,
Se scutură şi-n somn, de dor de hulă,
Dar nici macacul zoo n-o mai vrea.

În gura ei, consoanele se moaie,
Şi marmura se moaie-n mâna ei,
Produs de zoaie, ea produce zoaie,
Şi-l zvârle pe Isus la derbedei.

N-a fost această crimă niciodată,
De când în viaţă suntem traşi la sorţi,
Dippippi e o bestie turbată
Ce-n bulimia ei mănâncă morţi.

9-10 aprilie 2008 Adrian Păunescu

INVENTAREA DE PERICOLE

Nu mai e o noutate diversiunea mediatică la care recurg marile puteri, ca să justifice alocarea de sume uriaşe, din bugetele lor, pentru arme şi pentru deschiderea de fronturi, în zone care le interesează, din cu totul alte pricini decât cele pe care le anunţă. Aventura irakiană a pornit de la nobilul pretext că lumea civilizată trebuie să se apere de pericolul unui Irak în plină cursă a înarmărilor nucleare. Instanţe internaţionale neutre (sau, dacă nu neutre, măcar nu atât de părtinitoare!) precizaseră că, în urma controlului riguros, efectuat chiar de ele, nu se găsise nici urmă de pericol nuclear, în ţara lui Saddam. Apărătorii păcii planetare ştiau, însă, mai bine ce au de făcut: invadarea Irakului. A intervenit, fireşte, şi grija aliaţilor pentru tipul de democraţie ce ar fi trebuit să se construiască, tocmai în ţara căreia trebuia să-i ia cineva petrolul, ca să nu se risipească pe coclauri.
A fost inventat, aşadar, pericolul, ca să se motiveze atacul. Cetăţeni din diverse ţări ale lumii s-au trezit angajaţi într-o sinceră beligeranţă cu o ţară care nu le făcuse nici un rău şi din al cărei ţiţei nici nu trăgeau nici un folos. Au avut loc tragedii reale, pe fondul neînduplecatei lupte a civilizaţiei occidentale împotriva unor provocări care nu se petrecuseră. Aceste tragedii au adâncit ideia profund excesivă că Irakul e duşmanul civilizaţiei noastre. Legate de viziunea critică asupra evenimentelor din 11 septembrie 2001, episoadele din Afganistan şi Irak rămân tot confuze şi singura lor traducere, acceptată până acum, este cuvântul resurse. Şi mai e un lucru sigur: cei ce se proclamau învingători nu sunt învingători. Relativa lor înfrângere se explică logic şi moral: întâi au fost pornite războaiele şi, abia după aceea, au fost căutate motivele. Şi încă nu au fost găsite. De aceea au şi fost inventate.
Basmul stupid cu Bin Laden nu mai poate mulţumi foamea de realitate a unei lumi care nu se poate preface la nesfârşit că judecă oligofren. Emoţia locuitorilor pământului, în faţa diversiunilor lustruite, puse în scenă, ca să acopere adevăratele raţiuni ale celor două războaie, se răceşte, cu timpul, transformându-se în decepţie, în mânie, în suspiciune.
La Bucureşti, la importantul Summit NATO şi la întâlnirea acestuia cu liderul Rusiei, mai mulţi conducători ai ţărilor occidentale au insistat obsesiv pe ideea că NATO nu mai consideră Rusia un pericol şi că scuturile de apărare antirachetă se construiesc, nu împotr