Dreptul la întrebare, dreptul la răspuns

Mihnea Stoica
Am dedicat lucrarea mea de doctorat şi cartea „Generaţia ’60”, lui Nichita, lui Sorescu şi lui Alexandru.

<---- (Foto: Andrei Păunescu)

Waszlaw
Voi relua aici fragmente din ceea ce am scris despre Nichita Stănescu.
Avem acum încă vie în memorie atmosfera de la „Gazeta literară” din acei ani, în care se construia, sub acoperire ideologică intransigentă, un nou relief al poeziei române, un nou înţeles al ei, o nouă eternitate lirică. Binecuvântaţi să fie patronii spirituali ai acestei generaţii, patroni care au găsit posibilitatea de a adăposti talentele şi de a le oferi o şansă să se exprime! Poate că ei nu au avut măsura întreagă a revoluţiei pe care au produs-o în gustul public şi a insurecţiei de care s-a învrednicit această generaţie, în legătură cu punerea literaturii române la locul ei de independenţă morală şi suveranitate estetică. Dar ceva au înţeles, au presimţit, au ştiut cei ce i-au adus pe Nichita Stănescu, pe Cezar Baltag, pe Fănuş Neagu, pe Nicolae Breban, pe Ilie Constantin, pe Eugen Simion, pe Nicolae Velea, pe Lucian Raicu, pe Grigore Hagiu, pe Gheorghe Tomozei, pe Valeriu Cristea în redacţiile publicaţiilor literare existente, pentru că o coincidenţă cum este aceasta, de a găzdui elite, aproape toate personalităţile unei întregi elite a unei literaturi, după cum avea să se dovedească ulterior, nu este posibilă.
A fost o conspiraţie. Conspiraţia esteticului contra urâtului, contra nonlibertăţii, contra ordinarului. Estetica a reuşit să se insinueze ca o nostalgie uşor-uşor cuceritoare în lumea pitică, abia ieşită de sub şenilele tancurilor sovietice.
Nichita Stănescu a dat, tot în acea vreme, şi aceasta este o lumină dominantă a primului său volum, „Sensul iubirii”, titlu nu grozav de inspirat, dar semnificativ pentru ceea ce aducea această nouă generaţie în literatura română: iubirea. Nichita a dat şi acel vers magnific al intrării zeităţilor în cetate, după absenţa de ani şi ani dintre ai lor, ”Ave, maree-a luminilor, ave, / Calul meu saltă pe două potcoave, / Coama mea blondă arde în vânt / Ave, maree-a luminilor, ave”.
Nichita Stănescu era un înger căzut din raiul multicolor într-un iad plicticos şi cenuşiu. El nu avea nici învăţul şi nici bucuria relaţiei cu lumea, numită deja de Eminescu, „strâmtă”. Un cerc în care norocul îi petrecea pe mai toţi. Dar, curios lucru, reflexele poeziei nichitiene erau ale unui personalism dus dincolo de limită. Un personalism aproape inexplicabil, citit târâş. Multe dintre articolele de atac la adresa lui Nichita Stănescu se refereau la plăcerea pe care ei, autorii, o considerau bolnavă, a lui Nichita, de a-şi descrie ochii, mâinile, faţa, urechile, coapsa, umărul, pe care venea şoimul şi se aşeza.
Eu nu ştiu care este raţiunea rece din care Nichita Stănescu aborda acest fel de lirism, ştiu însă astăzi că, pusă în comparaţie cu realitatea literară a perioadei, estetica subînţeleasă a lui Nichita Stănescu este una polemică, una de-a dreptul protestatară, una de straşnică şi dură delimitare. Personalismul sfida colectivismul! Egoismul excesiv dispreţuia pluralul anulator de personalitate! Nichita Stănescu merge cu elogiul eului, cu elogiul personalităţii, cu elogiul insului, până la amănunte, opunându-se, în fond, esteticii colectivismului văduv de identităţi, dispreţuitor de nuanţe, părăsitor de lirism. În realitate, Nichita Stănescu întoarce privirea, dinspre mulţimile halucinate de propriul lor număr, către individul locuit şi fertilizat de propria-i singurătate orgolioasă. Nichita face inventarul componentelor feţei omeneşti, parcă pentru a opune acest mod de a vedea microscopic omul, matematicii strivitoare a grămezilor de oameni fără nume şi fără individualitate. Estetica lui Nichita Stănescu este funciarmente individualistă, pentru că poetul, adevăratul poet liric, poetul pur, vorbeşte la persoana întâia singular şi mult mai adânc decât persoana întâi singular. El poate atinge în propria-i personalitate accentul divin al cântecului despre omul absolut.
Sigur că sunt, în primele cărţi ale lui Nichita, ca şi în întreaga operă a poetului, şi semne ale unei împăcări cu o anumită parte a realităţii inacceptabile, dar toate acestea trebuie privite ca şi tentativele marilor recordmeni la săritura în înălţime care, spre a ajunge la performanţele excepţionale care îi fac să fie campioni, trec programatic, natural, bărbăteşte, de multe ori şi pe sub ştachetă.
A număra erorile, a număra eşecurile, a număra compromisurile nu înseamnă a face o judecată istorică reală, înseamnă doar a încerca să pătezi ceea ce este, până la urmă, imposibil de pătat, şi anume incendiul de conştiinţă pe care l-a atins marele poet, care a dat numele său unei generaţii şi şi-a legat definitiv fiinţa de adevărata renaştere a literaturii române, în straniul şi fericitul an 1960.
După cum se întâmplă şi în dialogul nostru, din ai cărui competitori numai unul mai e viu, Nichita nu încetează o clipă să se joace, să fie histrion, să emită paradoxuri. Şi, peste toate, să dea din când în când măsura scânteii sale de geniu. Intuiţii care, atunci, nu păreau să se susţină, par acum locuri comune. O dovadă: felul de a-l înţelege pe Bacovia. Nu şi felul de a-l expedia pe Goga. Dar tot ce nu e genial e ludic în viaţa şi opera lui Nichita. Şi, uneori, jocul devine serios şi se plăteşte cu viaţă. Şi chiar cu viaţa.
De fapt, Nichita Stănescu, poetul aflat la originea resurecţiei poeziei române de după 1960, a început prin a se juca de-a instrumentele lirice pierdute şi regăsite. Un adolescent curat şi obraznic descoperea, în ţărâna drumului pe care trecuseră şi în care fuseseră îngropaţi, călcaţi în picioare şi deferiţi uitării mari poeţi români, instrumentele lor de lucru şi le punea într-o nouă lumină şi le chema la o nouă lucrare. Împotriva ţărânii! Dar jocul nu ar fi avut haz dacă n-ar fi călcat regula, dacă n-ar fi contrariat interdicţia. Totdeauna a existat un fond subversiv, menit penumbrei, în structura oricărei culturi naţionale autentice. Poeţii fiecărui neam au fost mari, mici, majori, minori, iar unii dintre ei, foarte puţini, au fost poeţi ai acestei permanente subversiuni, că era politică sau estetică, nu mai contează.
(...)
Ar fi o bucurie epuizabilă poezia lui Nichita Stănescu, dacă poetul nu ar fi mereu imprevizibil. El o apucă pe căi nebănuite, lui i se pare semnificativ în “A unsprezecea elegie” că “totul e simplu, atât de simplu, încât devine de neînţeles…”. Se vede treaba că pe Nichita avea să-l terorizeze această idee că simplitatea e de neînţeles şi el se va complica în permanenţă, încheind o experienţă în vreme ce deschidea arcul unei alte experienţe. Extraordinarul elogiu pe care Nichita îl aduce tinerilor pare, din punct de vedere estetic, ultima capodoperă a lui Stănescu tânăr, „Adolescenţi pe mare”.
Iubirea lui Nichita faţă de filosofie este acea deschidere către altceva a poetului care-şi încheiase strălucit experienţele tinereţii. Fireşte, aici, în “Enghidu”, gândul devine ţinta sentimentului. Efectele nu sunt emoţionale, ci supraraţionale. Dacă nu ar urma consecvent şi cabrat calea aceasta, până la sfîrşitul vieţii, aceste versuri, formulate sentenţios şi cu o rece frenezie, ar putea părea nişte rătăciri.
În multe versuri, din această perioadă, Nichita pune bază excepţionalelor 11 elegii din 1966. Aici tensiunea ideatică creşte, dar poezia încă nu este o experienţă existenţială, ci una artistică şi ideatică. Există şi acest fel de lirism dominat de paradoxuri şi iluminat de aforisme. El nu reprezintă, însă, deşi izbânzile înlăuntrul genului sunt, repet, excepţionale, principala cauză a adoraţiei cu care l-am urmărit şi l-am urmat în tinereţe pe Nichita Stănescu. Sincer vorbind, el m-a influenţat şi pe mine ca poet, l-a influenţat şi pe Cezar Baltag şi pe Mircea Dinescu tânăr şi pe alţi poeţi adevăraţi, cu spectacolul acestei poezii care contraria confortul estetic şi politic al epocii, dar nu se lăsa toropită de durerile etern omeneşti. Gesturile în conformitate cu epoca nu dispăruseră din recuzita poetului: ”Secera şi ciocanul”, iată însemnele puterii, pe şantiere, în şcoli ale genezei unde „Partidul a scris pe tabla şantierului numele României”, în „Cântarea României”. Nu ezităm să remarcăm şi aceste versuri, pentru că în pledoaria noastră pentru Nichita nu încap laşităţi. Unele din aceste versuri sunt de-a dreptul proaste, altele sunt conformiste şi inutile. Dar Nichita Stănescu este un mare poet în ciuda tuturor acestor adevăruri triste.
Semnalăm un poem paradoxal “Frunză verde de albastru”, dar nu credem că dacă ar fi scris doar acest poem Nichita ar fi supravieţuit şi după finalul veacului XX. Este onest să recunoaştem că fiecare poet care-şi supravieţuieşte, după prisosul de precocitate, are de străbătut şi fatale drumuri în deşert. Nichita Stănescu nu scapă ocazia unor lungi ocoluri fără oază. Dar, ca într-o răzbunare de stiluri, geniul lui lasă mărturie despre tot, inclusiv despre pustiul prin care a galopat. Nici nu mai ştiu în ce timp şi cu ce motivaţie a trecut Nichita, aproape fără ca noi să observăm, de la marea poezie artistică la mare poezie existenţială. Dar, deodată, el scrie cutremurător: „tatăl meu plîngea cu lacrimi sărate/ pe roata căruţii”. Nu era de bănuit că zeul tânăr şi arogant, care nici nu ştia că există moartea, va ajunge să întrebe, în plin tunel oranj: “pe cine trebuie să pedepsesc eu prin moartea mea?” Năzdrăvanul care se juca nepăsător cu sintactica, nepreocupându-se de abstracta morfologie în care palpita viaţa, scrie, în vremea de dinaintea prematurei sale morţi, ca un profet, „Semn 8”.

Carmen

Mi se face frig recitând această poezie de antiprimăvară în transcrierea dumneavoastră. Primiţi acest text:
PRIMĂVARA OARBĂ Ce ritm păgân, ce primăvară oarbă, Ca dintr-un infernal, greşit trecut, Vin mugurii bolnavi în pomul slut Şi florile, pe el, încep să fiarbă. Ce linişte fac greierii sub scut, Parcă-ar citi cu îngânări de harpă, Ciudatul scris al firelor de iarbă, Notat de un profesor surdo-mut. Maternităţi sub semn de întrebare! Condiţia umană sub obroc, Orchestre-şi pun viorile pe foc Şi de repaus şi de disperare. Când primăvara este nenoroc, Ţâţâna toamnei scârţâie şi doare.

Innuenda
Iar dumneavoastră m-aţi reactivat pur şi simplu. Vă mai trimit:
ŢARA NOASTRĂ FĂRĂ CONŢINUT

Ţara noastră cum să mai respire,
Dacă nu-i al ei ce-a fost al ei,
Dacă dreptul ei la fericire
E vândut de nişte derbedei?

Veacul e la ora lui târzie,
Oamenii sunt trişti şi nu mai pot,
Am ajuns o biată colonie,
Condamnaţi să dispărem de tot.

Cei mai mari organizează razii,
Pentru capi de ţară insurgenţi,
Iar democraţia, la ocazii,
E distribuită la clienţi.

Asta nu e ţară, ci durere,
Ăsta nu e stat, ci alibi,
Pentru miliardele prospere,
Care pe săraci îi vor slei.

Înţelesul drumurilor sparte
Urcă-n stema patriei, urât,
Omul, de el însuşi, se desparte
Sfâşiind drapelul doborât.

Oşti străine au intrat în ţară,
Nu se ştie când vor mai pleca,
Suntem, iar, în clasa-ntâi primară,
Ştim ceva, dar viaţa-i altceva.

Ţara noastră nu mai e a noastră,
Clopote de moarte au bătut,
Are steag de doliu, la fereastră,
Ţara noastră fără conţinut.

S-au pierdut uzine, fabrici, nave,
Antichrist s-a convertit în christ
Şi-n concertul apelor bolnave,
Lacrima e ultimul solist.

Noaptea se aude mult mai bine,
Sub un cer, aproape înflorit,
Agonia insulei latine,
În oceanul slav din Răsărit.
5-6 august 1996, Craiova - Băile Herculane

Darie Ducan
Blogul lui Socrate a fost, în primul rând, Platon. Dragă Darie, iată şi un poem:

ORAŞUL MORT PURTAT DE MORŢII LUI

Vitrinele multicolore latră,
prin trâmbele de aburi şi de fum,
un mort, urcat pe un afet de piatră,
e-acest oraş, mult regretat acum.

Noi îl purtăm pe cea din urmă cale,
ca-ndurerate rude ale lui,
ne regăsim în turnurile sale,
ne sprijinim pe stâlpi şi pe statui.

Şi, cum îl ducem către-un fel de groapă,
de unde nu-i potecă înapoi,
un amănunt, din toate, nu ne scapă,
că noi, pe umeri, ne purtăm pe noi.

Goliţi de orice fel de sentimente
şi locuiţi de-abuz şi de păcat,
suntem particulele componente
ale oraşului asasinat.

Ne latră contondentele vitrine,
într-un delir de zgomot şi de smog,
oraşul este mort şi nu-şi revine,
condus de-un jalnic semidoct olog.

Şi, totuşi, e ceva să duci pe umeri
oraşul mort, cu cetăţenii morţi
şi printre care chiar şi tu te numeri
şi astfel tu, pe tine, să te porţi.

E-un tragic paradox menit să-ncapă
în zdruncinatul creier de nebun,
oraşul mort să fie dus la groapă
de înşişi morţii care îl compun.

Vitrinele ne latră şi ne muşcă,
se claxonează, parcă s-ar boci,
oraşul mort cu forma lui de cuşcă
l-înmormântăm în fiecare zi.

Oraşu-i mort şi-l tot purtăm în spate,
că vrem să-l îngropăm în mod atent,
dar n-avem cum, aceasta nu se poate,
umblăm în van c-un mort pe continent.

Oraşul - mort, noi - morţi, dorinţi deşarte
să-i facem loc enormului sicriu,
pe-aicea, pe la noi, de-atâta moarte,
nici chiar groparul nu mai este viu.
16-17 ianuarie 1998

Bogg
Iată, ca răspuns, o poezie de dragoste, în loc de urări formale:

DUREREA FEMEIASCĂ

V-am tot iertat, v-am tot acoperit
Şi, să mai amânăm, nu-i înţelept,
Ar fi să recunoaştem, în sfârşit,
Femeia n-are, totuşi, nici un drept.

Muncim, ca nişte sclave, zi de zi,
Frumoase-am fost, pe cel dintâi traseu
Şi condamnarea de-a ne urâţi,
Chiar voi, ce ne iubiţi, ne-o daţi, mereu.

Stăm în picioare, încă de cu zori
Şi vă miraţi că nu mai sunt subţiri,
Dar voi, care vă credeţi tot feciori,
De ce nu arătaţi ca nişte miri?

Pe unde ne daţi dreptul de-a munci,
Lucrăm istovitor, cu voi în rând,
Din când în când, în burţi, ne daţi copii,
Iar voi plecaţi la altele, râzând.

Când suferiţi, ne cereţi lângă voi,
Ori vă-mbătaţi, ori aţi trudit prea mult,
Vă plângem, când vă duceţi la război,
Sau când vă speriaţi, la vreun consult.

Eroic, v-am iubit nelegitim
Şi legitim, eroic v-am iubit,
Ne bateţi, ne-nşelaţi şi noi o ştim,
Ba, alteori, intrăm în circuit.

Iar cele care, azi, pe termen scurt,
Vă fură amintirile de ieri,
Îşi vor plăti plăcerea unui furt,
Fatal, cu furtu-aceleiaşi plăceri.

Şi, uneori, păcătuim curat,
Crezând, prin lacrimi mari, de ochi atei,
Că însuşi Dumnezeu este bărbat
Şi nu le înţelege pe femei.

Dar, vai, a fost odată prea frumos,
Ca-n filmele de dragoste a fost
Şi-acum, ne omorâm sârguincios
Şi zilnic ne distrugem fără rost.

Ne-nvinge viaţa fără orizont
Şi voi ne-nvingeţi, într-un mod câinesc,
Trăim ca nişte văduve de front
Şi mâinile mereu ni se aspresc.

Acum, când auziţi acest reproş,
Priviţi, fără privire, înapoi,
Încuviinţaţi din cap, mărinimoşi,
Şi credeţi că nu-i vorba despre voi.

Şi, totuşi, este vorba despre toţi
Sunteţi la fel de răi şi de flămânzi,
Durerea femeiască, pentru soţi,
E-un credit fără giruri şi dobânzi.

Vă e urât cu noi, vă e urât
Şi ne-aţi ucide, dragilor bărbaţi,
Noi nu vă mai rugăm decât atât,
Puteţi să ne jigniţi, să ne-njuraţi,
Dar faceţi-o cu tonul coborât
Şi, pân-adorm copiii, aşteptaţi.
16 decembrie 1996, Baia Mare

Şi una, din 1997, de protest şi avertisment!

SCRISOARE CĂTRE GUVERNUL ROMÂNIEI

Ce sorcovă şi târguri ai în steag
Şi ce poşircă îţi bălteşte-n sânge,
Guvern al inaniţiei, beteag,
De nu auzi Ardealul care plânge?

Tu nu-nţelegi coşmarul vieţii lor
Că sunt abuzuri cu nemiluita
Şi că n-au cui să-i ceară ajutor
Românii din Covasna şi Harghita?

De propria ta ţară te fereşti
Şi imposibil s-o conduci îţi este,
Că ai ajuns să fii, la Bucureşti,
Guvernul unei alte Budapeste.

La noi acasă, alţii sunt stăpâni,
Baţi temenele la Înalta Poartă,
... Persecutaţi, doar fiindcă sunt români,
Românii din Ardeal nu te mai iartă.

Guvern de indigo şi din mancurţi,
Te blestemă, descoperindu-ţi vina,
Ceilalţi români, vânduţi la alte Curţi,
În Basarabia şi Bucovina.

Guvern al României, surdomut,
Eşti plin de păcăleli şi plin de fumuri,
Dar clopote de moarte au bătut
Pentru acest popor ajuns pe drumuri.

Ca-ntr-un coşmar, te caut şi te strig,
Să nu mai tot suceşti cuţitu-n rană,
Prin lanţuri şi prin foame şi prin frig,
Însângerând condiţia umană.

Tu eşti în stare să ne-ntorci pe toţi
La cea dintâi Comună Primitivă,
Să fim un neam de criminali şi hoţi,
Ce-şi jefuieşte propria colivă.

Guvern fără de ţară, pune punct
Acestei fraze care te cuprinde
Şi-ngroapă idealul tău defunct
În groapa României suferinde.

Şi lasă-ne! Dispari în mod brutal,
Eliberează, cu grăbire mare,
De boala ta, românii din Ardeal,
Guvern murdar de propria trădare!
1997

Mado
Cred în continuare că există şi iubire şi blestem.

Bibliotecaru
Probabil voi fi prezent în fiecare luni seara, la Realitatea TV, de la orele 23.

Cristina
Ca să nu vă ocup prea mult timp, scriu limitat. Vreţi cu adevărat mai mult?

Bibliotecaru
Aşa înţeleg şi eu lucrurile, în complementariate, internet şi carte.

Iceflame
Vă ofer câteva texte în direcţia sugerată de dumneavoastră:

DRUM ÎN MOLDOVA

Noi am pleca oriîncotrova,
Noi am călători oricum,
Pe orice timp, pe orice drum,
Să ştim şi noi ce e Moldova.

Să nu privim de la ferestre,
Ci din ea însăşi s-o privim,
Clopotniţă şi ţintirim,
Altar în care neamul este.

Egal şi fără zgomot bate,
De două mii de ani prin ea,
Vânt revoltat, vânt-temenea
Şi vânt de dor de libertate.

Moldova eminesciană
Se veşniceşte în icoană.

MOLDOVA SECULARĂ

O inimă de om şi-n clopot bate,
În acest clopot ce-şi rosteşte slova,
Şi dă cu ceară dulce pe Moldova
Şi trage podurile la cetate.

O inimă de om din turlă cade,
Ţara Moldovei lustruind cu sânge,
Un om sărac - aur din clopot strânge,
Pune-l să sune tare, voievoade!

Păianjenii făcură grea lucrare,
De ne-am uitat atâta timp părinţii,
Dar se treziră clopotele minţii,
Clopotniţă de neam e fiecare.

O inimă în clopot e, să-l doară,
Când bate, toarnă-n juru-i dor de ţară.

NAŞTEREA LUI EMINESCU

Ciudată noapte simt că o să fie
şi-o să trăznească în dicţionar,
la noapte, în Moldova mijlocie,
se naşte Eminescul nostru iar.

A fost sortit să vină-n cea mai dulce
şi-n cea mai sfâşiată dintre ţări,
pleca-vor toţi ai zilei să se culce
şi-l vor primi strămoşii lui călări.

Aşa firesc se-ntâmplă nefirescul,
pământul nostru suferă adânc,
la Ipoteşti se naşte Eminescu
şi-n toată România mame plâng.

La noapte, dintr-un pântec şi o slovă,
se naşte steaua celor ce-au tăcut,
îngenunchez, în faţa ta, Moldovă,
şi mâna mult lovită ţi-o sărut.

De-atâtea ori, în vremuri, sfâşiată
ai fost, Moldovă, cum să spun nu pot,
dar Eminescu ce se naşte, iată,
în Doina lui, o să cuprindă tot.

Ciudată noapte, noaptea noastră mare,
o noapte cum a fost la început,
şi, de la Cernăuţi şi pân’ la Mare,
pâraiele se-aud plângând în Prut.

În el tresare trist Moldova toată,
toţi fraţii-nstrăinaţi se regăsesc,
în el o inimă va şti să bată
acum şi veşnic, dorul românesc.

În Voroneţ s-a răsculat albastrul,
ca dintr-un cer fremătător de fraţi,
la noapte-n ţară va urca un astru,
se naşte El, Români, vă închinaţi!
15 ianuarie 1982

Liliana
Câteva versuri memorabile: „tragicul exil în tine însuţi” şi „drumul de oase către cruce”.

Mado
Cumplită sugestie: „mănânc de am timp şi scriu când mi-e foame”.

Gabriela Savitsky
Nici publicistica nu ar trebui evitată.

Innuenda
Vieru, cu care vorbesc adesea la telefon, e la Chişinău şi aşteaptă să revină, într-o lună, pentru o nouă operaţie. Doamne, ajută-l!

Waszlaw
Vieru e un mare poet care trebuie apărat de atacul nemernicilor, cum e unul Conţiu, care-l atacă în „Moldova suverană” a bolşevicului Voronin. I-am răspuns în treacăt. Vă rog, citiţi aceste rânduri!

RÂMA DE LA BUCUREŞTI DEVINE VIPERĂ

O râmă, pe numele ei M. Conţiu, ieşită, după propria-i mărturisire, din haznalele securităţii dâmboviţene, s-a îmbolnăvit de bulimie, în noile condiţii de sistematizare a closetelor publice, şi s-a târât până la Chişinău, ca să devină util polcovnicului roşu. Plecări din România s-au mai văzut. Dar încolo, spre mai bine. Râma asta infectă, doritoare să devină viperă, a luat-o, însă, invers, către plecări voronia. Şi obţinându-şi credibilitatea de viperă, pe lângă organul cam cofleşit al miliţianului emerit V. V., „Moldova suverană”, licheaua care aspiră să fie ridicată la rangul de canalie, atacă tot ce e românesc, pe linia lepădării mai marelui său, azvârlit dinlăuntrul unei cizme muscăleşti asupra unei Basarabii crucificate.
Cum se numeşte, în orice dicţionar, oricât de îngăduitor, un cetăţean al unei ţări care o părăseşte, afirmă că el a fost agentul ei secret, şi-i trădează interesele? Nici mai mult, nici mai puţin decât trădător. Dar această râmă nu merită, nici măcar la negativ, un calificativ de om.
Acţiunea acestei râme cu comportament de viperă nătângă a făcut, însă, şi victime. Conţiu a atacat cu o tristă dârzenie toate personalităţile româneşti din Moldova şi din restul românimii, inclusiv din România de azi. Conţiu a batjocorit ideea de român.
Dintre toţi cei agresaţi de acest javrov de speţă joasă, unul, marele poet Grigore Vieru, a şi reacţionat, printr-un infarct, care-i putea fi fatal. Recenta operaţie pe inimă, la care medicii din Bucureşti au recurs, pentru a-l salva pe marele poet, confirmă nivelul crimei duşmanilor noştri de la Chişinău, ca şi specialitatea acestei râme (despre care unii apropiaţi afirmă că ar fi un vierme intestinal), de a distruge.
Ceea ce e aproape sigur e instinctul de viperă cu care s-a îmbogăţit respectiva nevertebrată, tot mozolind moloz şi resturi menajere de la popota cizmei stacojii. Dar acest bonţiu sau conţiu ar trebui să ştie că pericolul e mare în jurul lui, dacă tocmai o cizmă, ca şi aceea care-l protejează astăzi, va pleca, după o beţie cu basamac, la vânătoare de râme, de viermi intestinali şi de vipere. Şi calcă rău, calcă adânc, în fond calcă bolşe, cizmele astea nedescălţate de pe vremea frontului interior. Dacă nu cumva se milostiveşte vreun gospodar de ea, lucrând ca săpăliga prin grădină, în aşteptarea primăverii. Că va veni şi la Chişinău, M. C. Poşircovici! Cu „p” de la poşircă. Adică de la tipul sângelui care-ţi curge prin corp.

ÎN OFICIOSUL „MOLDOVA SUVERANĂ” DE LA CHIŞINĂU, ROMÂNUL, GENERIC, E NUMIT TRĂDĂTOR ŞI LAŞ

Iată cât de abject poate să scrie despre poporul român fostul român C. Conţiu şi cât de uşor poate să publice oficiosul lui Voronin, de la Chişinău, „Moldova suverană” aceste ofense: „Românul s-a născut poet? Aiurea! Mai întâi a fost trădător şi codoş” sau România nu vrea ca prostul de român” sau „CNSAS a devenit un fel de stat în stat – ei să fie sănătoşi de câte dosare au fost dosite din interese obscure (Sorin Antohi, Daniel Dăianu, Gh Frunda, Laszlo Tokes, Mihnea berindei, Bogdan Chirieac sau Doru Braia” sau „Alo, pro-românaşilor, unde vă e graiul, profesionalismul şi corectitudinea gazetărească şi civică? Nu cumva în gunoaiele conştiinţei? Aşa întreabă, probabil din interiorul gunoaielor de conştiinţă, renegatul fost securist bucureştean. În acelaşi fel se scrie, în acest ziar al puterii comuniste reavene, despre Sadoveanu, Băsescu, Parhon, Tăriceanu, C.V. Tudor, A. Păunescu. Pe Iliescu necrofagul îl numeşte (ca şi când el ar avea garanţia că e nemuritor) „cadavru viitor” iar Brucan „hoit”. În afara pamfletului pe care i-l consacru în „Racul”, notez, iarăşi, aici, cu scârbă, că ăsta cică a fost un securist român care s-a oploşit pe lângă polcovnicul roşu, dincolo de Prut, articolele lui contra românilor, de oriunde, fiind şi la un real proiect de asasinat la adresa lui Grigore Vieru. Cu astfel de trădători, de canal colector, ca M. Conţiu, îşi susţine Vl Voronin filosofia politică antiromânească. Miroase a pute, conţodejecţiei umane. Şi culmea, Conţiu şi organul cam bleg al lui Voronin îi acuză pe români de bolşevism. Ce javre! Ăştia sunt primele javre care, de îndată ce sar în altă curte, muşcă printre scândurile gardului, pantalonii fostului stăpân. Circulă liberă turbarea prin ... gazetele stacojii ale miachiznacilor de împrumut.

Bibliotecaru
Din sentimente asemănătoare şi, în plus, dintr-o mare iubire fraternă, am fost şi sunt apărătorul lui Vieru. Ţineţi minte: în mai 1990, când eu eram izolat şi rănit de derbedei, Vieru mi-a trimis, peste Prut, un pumn de cireşe. Am înviat, prin ele.

Hippiepittis
Într-adevăr există o permanentă capcană a ipocriziei profitabile.

Carmen
Adesea versul „vrând să trăim ca noi şi să murim ca ea” e la modă. Vă mai trimit un poem:

LA TREABĂ

Abia mai poate omul să respire
În ţara ce-a ajuns a nimănui,
Şi cel din urmă drept la fericire
S-a şters, treptat, din amintirea lui.

Am devenit o naţiune tristă,
Ne sufocăm sub biruri, indecent,
Pensionarii nici nu mai rezistă
În cursa pentru-un biet medicament.

Politica-i o cinică minciună
În contul unui vot cu braţul frânt
Şi exponenţii-n plenuri se adună
Să nu se ţină nimeni de cuvânt.

Ce faci, pierduta noastră Românie,
Şi pentru ce, în foc de iad, mai arzi,
Când tinerilor tăi li-i dat să fie
Ori târfe, ori şomeri, ori body-guarzi?

Şi cum de rangul tău să te apropii
Cu geniile ce le naşti mereu,
Când am ajuns în coada Europii
Şi ne-au uitat şi ea şi Dumnezeu?

Cum pot dotaţii tăi să te exprime
Când cei ce drumul ţi-l conduc îi vând
La preţ de ieftine materii prime
Şi-ţi vor lua şi harta în curând.

Ascultă, ţară, disperarea noastră,
Eşti condamnată, sus, în ştreang să mori
Sub jalea roşă-galbenă-albastră,
Că singura salvare e-n valori.

Nu te baza pe mila nimănuia,
Nu mai întinde mâna ca să ceri,
Că dacă-ţi pierzi esenţa, aleluia,
Vei tot avea stăpâni, nu parteneri.
Din volumul „Nemuritor la zidul morţii” apărută în 2001.

Cornelia Guju
Nu am avut grijă, din păcate, de traducerile posibile.

Hippiepittis
I-am sugerat, atunci, de mult, Andei Călugăreanu, să compună acea melodie remarcabilă pe textul lui Labiş. Versurile sunt acestea:
„Cine din noi va muri
Înainte ca trupul să-i moară?
Cine-o să-şi lepede inima-n colb
Insuportabil de mare povară”.

Camelia
De ce „dar”? Eu aş zice „şi”. De altfel, eu cred în cultura prin adăugire.

Hippiepittis

Există şi caractere incurabile. Aş spera să fiu printre ele.