Dacă ar fi să definesc momentul, nu mi-ar fi prea dificil să observ că trăim vremuri de impozite şi de Kosovo. Guvernul nostru e şmecher. A luat vechiul model al lui Stalin, acela de a creşte preţurile în ziua imediat următoare genocidului împotriva armenilor, şi, în plină tensiune Kosovo, cabinetul Tăxiceanu lansează nebunia taxelor şi impozitelor pretutindenare, de la drapel până la cearceaf. Socoteala nesocotiţilor e simplă: noile necazuri nu se vor simţi atât de drastic, în marea amărăciune europeană. Numai că, departe de a deveni o diversiune inteligentă, atacul guvernului Tăxiceanu la ultima picătură de energie vitală a românilor, vine să sporească disperarea şi sila.
Ce fel de guvern liberal e acesta? Oricât de periculoasă ar fi lăsarea frâielor în mâinile preşedintelui Băsescu, prin doborârea actualului executiv, ultima soluţie e chiar aceasta. Şi, nu pentru că în cabinetul Tăxiceanu nu ar fi şi oameni de calitate, ci pentru că încăpăţânatul premier şantajează parlamentul cu aiurelile sale, cu falsul său dinamism convulsiv, cu gesturile sale de cocoş cu capul recent-tăiat, ştiind că parlamentarilor nu le convine să-l doboare, pentru că în acest fel i-ar preda preşedintelui Băsescu dreptul de a decide calea de urmat şi, poate, şi alegerile anticipate. Dar răbdarea are, şi ea, o limită. Guvernul Tăxiceanu nu poate face chiar ce cred muşchiuleţii săi.
Îi lipsesc în principiu, destule unei guvernări liberale reale, dar nu şi atenţia faţă de taxe, impozite şi biruri. Adevăraţii liberali lasă, prin doctrină, social democraţilor posibilitatea de a folosi taxele, impozitele progresive şi birurile pentru politica lor de redistribuire, de echilibrare a societăţii. Guvernul Tăxiceanu consideră că nu mai e importantă conformitatea cu liberalismul şi guvernează prin jupuirea cât mai multor piei de pe popor. Personal, nu-mi produce nici un entuziasm politica multor taxe, impozite şi biruri, nici când e făcută de social democraţii între care mă număr, dar cum aş suporta această sfidare din partea liberalilor, veniţi la putere cu obsesia lui 16%?
De fapt, impozitele, astăzi, sunt mai mari, mai dureroase, mai inoportune decât oricând. Dau din nou publicităţii o poezie mai veche, a mea, din 2003, când la putere era Guvernul Social Democrat şi din care se poate înţelege lesne că nu cred în excesul de impozite. Fireşte, alătur şi poezia scrisă de curând. Printr-o coincidenţă, şi poezia din 2003 şi poezia din 2008 poartă aceeaşi dată. Precizez, însă, că impozitele din 2003 aveau măcar rostul de a mai oferi oamenilor săraci un strop de bine. Pe când noile taxe, biruri, impozite şi accize, ce rost au? Guvernul Tăxiceanu se compromite văzând cu ochii, dacă mai era loc de compromitere, după refuzul obstinat de a analiza situaţia nou creată prin atitudinea potrivnică Guvernului, Parlamentului şi Preşedintelui, în chestiunea Kosovo, a UDMR? Sigur că fiecare om şi fiecare partid trebuie să-şi exprime opinia, în mod liber. Dar nu e constituţional ca, în cadrul aceluiaşi guvern, să existe două opinii divergente, chiar contrarii, cu privire la un eveniment atât de important, cum e declararea ilegală şi unilaterală a independenţei Kosovo. Eveniment şi precedent!
Aşa cum era de bănuit, UDMR se regăseşte în secesiunea kosovară. Îi place. Se linge pe buze. Liderii săi teoretizează ipocrit diferenţa dintre autonomie şi independenţă. Preşedintele Băsescu, premierul Tăriceanu şi alţi oameni ai puterii insistă şi dânşii asupra ideii că la noi e imposibil să se întâmple aşa ceva. Şi eu sper să fie imposibil aşa ceva. Dar aşa ceva pregătesc de ani şi ani liderii maghiari, mai congestionaţi sau mai palizi, într-o licitaţie a neantului. Concomitent cu declaraţiile liniştitoare ale Puterii de la Bucureşti, în zonele în care trăiesc militanţi secesionişti maghiari şi secui au loc manifestaţii, provocări, pregătiri pentru proclamarea autonomiei Ţinutului Secuiesc. Sigur că respectivii iau în calcul eventuala reacţie dură a autorităţilor române, în speranţa că prin erorile noastre de comportament, în aceste momente de criză, mişcarea lor va escalada. În acest sens, orice replică trebuie bine cântărită şi civilizat-exprimată. Dar legea rămâne lege, şi trebuie să acţioneze, chiar dacă avem convulsii de conştiinţă. Am tot repetat, la cutremur, cad clădirile ori prea rigide, ori prea moi. Admirabil zicea Miron Radu Paraschivescu: „fi sinuos şi ferm ca un hotar”.
Vremuri de Kosovo şi de impozite. Acum, e mai important decât oricând, să punem surdină gălăgiei din stratosfera politică românească, să determinăm încetarea jocurilor politice frivole, să nu lăsăm incendiile să mistuie pădurea românească. Izolarea la care a fost condamnată Serbia trebuie să ne dea de gândit. Ce mai pot face sârbii, în menghina în care sunt prinşi? Ce prieteni avem noi în lume? Pe susţinerea cui ne bazăm? Politica ochilor închişi în faţa realităţii devine, nu numai păguboasă, ci şi criminală. Iarăşi miroase a calendare arse a anului 1940. Oamenii care conduc România au datoria să simtă, să desluşească, să mărturisească şi să preîntâmpine dezastrele, nu să le ascundă sub preş, în cuvinte menite să ne liniştească pe moment, dar să ne expună pe durată. România intră într-o etapă nouă a istoriei sale. Generaţia politică de la începutul veacului XX, participantă la deciziile europene, prin care s-a recunoscut legitimitatea României Mari de la 1918, nu este urmată, în literă şi spirit, de generaţia politică de astăzi, generaţie care a recunoscut independenţa Kosovo. Suntem pe mâna unor oameni pe care îi cunoaştem prea puţin şi care nu au sentimente faţă de noi. În loc să potolim neliniştea populară, într-un moment atât de greu, cum e acesta Guvernul Tăxciceanu suceşte cuţitul în rană şi, parcă orb şi surd la suferinţa de zi cu zi a cetăţenilor României, adaugă durerii generale suplicii noi, provocări noi, umilinţe noi. Probabil că, aruncată pe piaţă într-o clipă inflamată de Kosovo, noua jecmănire a poporului prin taxe, biruri şi impozite, ar fi putut fi, în concepţia autorilor ei, mai uşor acceptată, conform acestei anestezii externe. Din contră, printr-un efect paradoxal, cele două rele se conjugă: vremuri de Kosovo şi de impozite.
Adrian Păunescu
2 comentarii:
De ceva timp am impresia că politica guvernului este un melanj din cerinţele americanilor şi cele ale europenilor. Eu unul nu mai recunosc cuvinte şi cerinţe româneşti în ceea ce face Guvernul României. Sper să mor înainte de a ieşi la iveală jocul politic care mişcă astăzi viaţa în România. Nu aş vrea să fi copleşit de... Să trecem peste asta.
Frumoasă analagia cu fenomenul căscatului pe care o spuneţi la Realitatea. Este adevărat, nişte texte care nu ştiu cui i se par inofensive, vor deveni peste câţiva ani pietre de hotar la o nouă realitate. Circul făcut în ultimul timp de trimiterile la Curtea Constituţională dovedeşte aceasta presupunere sumbră. Din păcate observ zeci de mici "manevre" care trec în general neobservate, fie că vorbim de nişte afaceri cu terenuri mutate de la armată la..., fie că vorbim de nişte mutări pe reţete de la medicament la ingredient principal şi înapoi la medicament.
Cât timp "manevrele" sunt de natură economică, este grav dar nu esenţial, atunci când sunt însă în legătură cu integritatea Ţării, poate ar trebui ca parlamentarii sa fie ceva mai atenţi, la fiecare cuvânt. Poate astfel de acte ar trebui din oficiu să aibă avizul CCR, altfel ne trezim că suntem stăpâni pe un băţ înfipt în 2 metri pe un metru. Mai mult în adâncime.
Răsfoind "Luceafărul", revista studenţilor români din Ungaria şi Transilvania de dinainte de Marea Unire, dimpreună cu profesorul Ioan Baba-Armânescu, citesc într-o cronică la o carte a lui Branislav Gh. Nuşici (Monument de limbă, nr. 23/1903) - carte care e o descriere a regiunii Cosovo (Kosovo), apărută la Novisad în 1803 -, o relatare privitoare la clopotul din Turnul cu orologiu din Priştina, pe care se află inscripţia: “acest clopot l-a făcut dumnealui jupan Ion Moldovan 1764”. Un plus de responsabilitate, şi pentru că acei români din Kosovo nu mai există... Peste altă sută de ani, vom privi cu aceeaşi mirare consemnarea existenţei din vecii nemaiştiute – ca şi în Kosovo – a românilor din „Ţinutul Secuiesc”?
În altă parte, câţiva ani mai târziu, în aceeaşi publicaţie, T. Sais îndeamnă la unitate culturală, constatând cu tristeţe că noi, românii, „am luptat pentru atâtea împărăţii ale lumii, fără să ne alegem cu ceva, îndurăm atâtea influenţe străine stricăcioase, fără să reacţionăm”, dar şi că „liberalismul şi democraţia franceză (...) va genera – aplicată la noi, n.m. - demagogie de stradă şi corupţie politică, propagandă pacifistă şi „humanitaristă”, pe care statele pe deplin formate o vor tolera, fiind dealtminterea destul de inofensivă, îl va duce - pe român, desigur, n.m. - însăşi la negarea ideii naţionale şi atunci cultura va fi un templu gol”, care „numai pe vremea propagandei electorale” se va umple! Căci „...ne-am precipitat întru adoptarea civilizaţiei apusene”, „ne ameninţă căderea dacă nu ne vom primeni, cât mai este vreme” (Unitatea noastră culturală, nr. 32/1912).
La o sută de ani distanţă, avertismentul lui T. Sais este întristător de adevărat. Cât mai este vreme a studentului de atunci şi-a adăugat, tot mai grav, un semn de întrebare.
Vremuri de Kosovo, domnule Păunescu, vremuri de Kosovo... Cum vor suna avertismentele domniei-voastre peste alta o suta de ani...
Şi cât de greu sunt vremurile acestea de suportat în Ardeal! Dac-ar durea doar istoria, şi am putea poate să ne oblojim rănile, să ţinem de copârşeie, să nu ni se zvârcolească morţii. Dar mai e şi clipa, clipa aceasta în care un Wass şi un Gecze ne pândesc iar pe la porţi, clipa aceasta pe care noi am adormit şi care o să îi doară atâta pe copiii noştri...
Reîntors pentru o vreme în Oradea, am strigat: dar aici sunt la Chişinău! Oradea, oraş cu o treime populaţie maghiară, pare tocmai ieşit din Doina lui Eminescu, ca şi Chişinăul lui Grigore Vieru. Nu numai că la toate colţurile de stradă au apărut inscripţii în limba maghiară cu nume de stradă, ca denumiri paralele ale denumirilor oficiale, multe din „numele” de "utca" fiind jignitoare pentru români; nu numai că, dacă nu ştii ungureşte, ai să auzi replica pe care am auzit-o la Chişinău, când m-am adresat în limba română: „vorbeşte omeneşte” (replică dată mie în limba rusă); nu numai că Eminescu este batjocorit în ziarele de limbă maghiară ale acestui oraş, numit purice, în faţa elefantului Wass; dar mai mult: instituţii ale statului practică discriminarea făţişă la adresa românilor: la Biblioteca judeţeană, condusă de unul din simpatizanţii pe faţă a lui Sabin Gherman şi de o unguroaică, este permis să se solicite, ca cerinţă de angajare, publicată în mass media, să fii „vorbitor de limba maghiară” (fără să aibă măcar o legătură cu sarcinile postului); directorul Filarmonicii, un ungur, angajează doar instrumentişti absolvenţi ai instituţiilor din ţara vecină, spunând în gura mare: românii sunt prost pregătiţi – trebuie că sunteţi la curent cu prostestul instrumentiştilor români de la Filarmonica din Oradea, edificator pentru ce se întâmplă în acest oraş. Edificator şi nu mai insist.
Nu mai insist şi închid ochii, lăsând, în imaginar, vocea lui Adrian Păunescu să tune şi să trăznească, visând, căci numai în vis se mai poate întâmpla, ca tunetele şi trăznetele vocii sale să culce la pământ această adunătură de neohorthyişti sau măcar să trezească o mână de români care nu mai pot îndura vremurile acestea de Kosovo, de nu pentru noi, atunci pentru urmaşii noştri şi pentru urmaşii urmaşilor noştri...
Trimiteţi un comentariu